Anul trecut am fost într-o sală de conferințe împreună cu alte șaizeci de persoane. Asociația profesională din domeniul securității care organizase întâlnirea are peste trei sute de membri cotizanți. Programul de pregătire fusese anunțat cu luni înainte, iar subiectul, unul despre care toată lumea se plânge că nu îl înțelege suficient de bine.
Anul acesta, o altă organizație profesională, tot din domeniul securității, a anulat un eveniment planificat și anunțat, pe motiv că nu există buget de training. Grup profesional de WhatsApp cu peste o sută cincizeci de experți în securitate. La fel ca în cazul asociațiilor, membrii au intrat din proprie voință, însă aici nu există cotizații sau obligații statutare. Chiar și în aceste condiții, activitatea reală cade în sarcina a doar patru sau cinci persoane, singurele care postează materiale relevante. Alte patru sau cinci persoane apasă pe un emoji. Restul de o sută patruzeci de membri sunt acolo în sensul în care un scaun este într-o cameră: ocupă spațiu și atât. Poate că își rezervă contribuțiile pentru momente cu adevărat importante, dar asta n-am aflat încă.
Fiecare dintre acești oameni se consideră parte dintr-o comunitate profesională. Plătesc o cotizație, figurează pe o listă, primesc un newsletter sau alte informări, pe care probabil nici nu le citesc. Aceasta este iluzia pe care vreau să o supun unei dezbateri: ideea că apartenența formală la ceva echivalează cu implicarea în acel ceva.
Aceasta nu este o problemă tipic românească. Este o problemă globală, iar cifrele sunt, sincer, deprimante. MCI Association Engagement Index din 2024, un studiu masiv, cu aproape șaisprezece mii de respondenți din o sută douăzeci de țări, arată că două treimi dintre asociațiile profesionale din lume reușesc, cel mult, un angajament moderat din partea propriilor membri. Nu slab. Moderat.
Doar una din cinci asociații raportează un angajament pe care l-ai putea numi puternic. MGI 2025 Membership Marketing Benchmarking Report adaugă o lovitură și mai puternică: jumătate dintre asociațiile chestionate nu cresc deloc sau sunt în declin, iar doar unsprezece procente – unsprezece! – își descriu propria propunere de valoare ca fiind „foarte convingătoare”. Restul de optzeci și nouă la sută, presupun, oscilează între „acceptabilă” și „ne prefacem că existăm”.
Numărul total de membri a devenit ceea ce oamenii de marketing numesc o metrică a vanității. Arată bine într-un raport anual. Nu înseamnă nimic în practică. Profesioniștii se înscriu cu o mentalitate pur tranzacțională, plătesc și apoi așteaptă ca valoarea să le pice din cer, fără cel mai mic efort din partea lor.
Când întreb de ce nu participă, răspunsul este aproape întotdeauna același: „nu am timp” sau „nu am buget”. Am auzit asta de atâtea ori încât am început să o tratez ca pe o formă de politețe, un mod elegant de a spune „nu-mi pasă suficient”. Pentru că, din punctul meu de vedere, nu timpul este problema. Prioritizarea este problema. Găsim timp pentru tot ce ne interesează cu adevărat. Dacă nu îți găsești două ore pe lună pentru propria ta profesie, atunci profesia ta nu este o prioritate. Este doar un loc de muncă.
Julian Talbot, unul dintre cei mai respectați practicieni în managementul riscului de securitate și autorul Security Risk Management Body of Knowledge, spune un lucru pe care industria de securitate refuză să îl audă: reziliența unei organizații se măsoară prin calitatea oamenilor care aplică procedurile, nu prin procedurile în sine. Poți avea cele mai elaborate protocoale din lume. Dacă oamenii din spatele lor sunt pasivi, deconectați și confortabili în propria lor ignoranță, acele protocoale sunt hârtie, iar pasivitatea este exact ceea ce obținem, sistematic, de la majoritatea profesioniștilor din industria securității fizice.
Psihologia socială are un termen pentru asta: social loafing (lene socială). Conceptul a fost formalizat în 1979 de Bibb Latané, Kipling Williams și Stephen Harkins, care au demonstrat experimental un lucru pe care oricine l-a trăit intuitiv: cu cât grupul este mai mare, cu atât efortul individual scade. Fiecare participant presupune că altcineva va prelua inițiativa. Altcineva va pune întrebarea incomodă. Altcineva va contesta ideea proastă. Iar când toată lumea delegă tacit responsabilitatea către acest „altcineva” misterios, nimeni nu face nimic. Meta-analiza lui Karau și Williams din 1993, cunoscută drept Collective Effort Model, a confirmat acest mecanism pe o scară și mai largă, integrând teoriile expectanței cu dinamica comparației sociale. Concluzia este aceeași: în absența vizibilității individuale, oamenii se retrag.
Într-un grup de WhatsApp cu o sută cincizeci de persoane, acest mecanism funcționează perfect. Într-o asociație cu trei sute de membri, funcționează impecabil. Fiecare își diluează responsabilitatea în mulțime, convins că prezența lui pe listă este suficientă. Nu este.
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult nu este tăcerea în sine. Este ceea ce se întâmplă în locul contribuției. Am observat un tipar pe care îl văd repetându-se de ani de zile: cei mai vehemenți critici sunt, aproape fără excepție, exact acei membri care nu contribuie niciodată cu nimic constructiv. Stau în umbră, urmăresc ce fac cei câțiva activi și, în momentul în care apare o greșeală, oricât de mică, apar cu comentarii acide și superioritate morală, dar nu propun nicio alternativă. Nu oferă nicio soluție. Critică de pe margine cu o energie pe care n-o investesc niciodată în a construi ceva.
Tom Nichols a descris acest fenomen la nivel societal în The Death of Expertise: erodarea respectului pentru cunoașterea de specialitate într-o lume care confundă accesul la informație cu deținerea expertizei. Oricine poate face o simplă căutare pe Google și se poate considera expert. Oricine poate sta într-un grup de profesioniști și se poate considera profesionist, dar expertiza nu se dobândește prin proximitate. Se dobândește prin muncă, prin dezbatere, prin asumarea riscului de a spune ceva în public și de a fi contrazis.
Într-o eră în care securitatea fizică nu mai înseamnă doar bariere mecanice și personal uman, ci sisteme integrate, analiză predictivă și adaptare continuă la amenințări pe care nu le-am mai întâlnit, izolarea profesională și refuzul de a participa la dezbateri duc într-o singură direcție. Devii irelevant. Nu mâine. Probabil ești deja.
Critica fără soluții este, ea însăși, o formă de pasivitate, iar eu refuz să mă opresc la constatare. Există lucruri care funcționează și le-am văzut funcționând.
Unul dintre ele este banal în simplitatea lui: sesiuni scurte, concentrate pe un singur subiect, cu aplicabilitate imediată. Nu maratoane de conținut pe care nimeni nu le termină. Cincisprezece minute despre un lucru concret pe care îl poți folosi în practică. Atunci când elimini pretextul timpului, rămâi cu adevărata întrebare: te interesează sau nu?
Un altul este vizibilitatea. Studiile din domeniul psihologiei sociale și experiența mea directă confirmă că cel mai eficient antidot pentru lenea socială este să faci contribuția individuală vizibilă. Un sistem de recunoaștere pentru membrii activi, distincții pentru cei care aduc valoare constantă, nu doar pentru cei care plătesc cotizația la timp. Când contribuția ta este văzută, devii responsabil pentru ea.
Apoi este accesul condiționat. Participarea la webinarii de top, la rapoarte de analiză a riscului, la evenimente de networking nu ar trebui garantată automat prin simpla plată a unei taxe. Dacă vrei acces la ce e mai bun, demonstrează că ești implicat. Separă profesioniștii asumați de spectatori și vei vedea cine rămâne.
Dar poate cel mai eficient format pe care l-am văzut este cel al grupurilor mici de lucru. Nu conferințe cu o sută de participanți care, în loc să fie atenți la speaker, butonează sau chiar vorbesc la telefoane. Mese rotunde cu opt, zece oameni, unde delegarea tacită a responsabilității devine imposibilă. Când ești în cercul ăla mic, trebuie să vorbești. Trebuie să gândești. Trebuie să fii prezent. Și, surpriză, oamenii descoperă că le place.
Raportul iMIS 2026 Membership Performance Benchmark, realizat cu peste patru sute de profesioniști din asociații la nivel global, confirmă ceea ce vedem și noi: obiectivul principal al asociațiilor rămâne creșterea angajamentului. Nu recrutarea de membri noi. Nu bugetul. Angajamentul. Pentru că fără el, tot restul este decorativ.
Comunitatea profesioniștilor în securitate din România nu are nevoie de încă un webinar. Nu are nevoie de încă un grup de WhatsApp în care sute de oameni privesc în tăcere. Are nevoie de o confruntare onestă cu propria pasivitate.
Nimeni nu te va întreba, într-un cadru formal, dacă ești profesionist sau spectator. Nu este nevoie. Colegii tăi știu deja. Și, dacă ești sincer cu tine, știi și tu.
Notă de transparență și metodologie:
Acest articol a fost elaborat cu asistența mai multor instrumente de inteligență artificială generativă, fiecare utilizat pentru un scop distinct.
- Perplexity AI pentru sinteza documentară și verificarea preliminară a surselor bibliografice.
- Nano Banana (Google Gemini) pentru generarea suportului vizual.
Toate sursele citate sunt reale și verificabile la adresele web indicate în notele de la final. Responsabilitatea pentru selecția informațiilor, pentru acuratețea datelor prezentate, pentru calitatea suportului vizual și pentru opiniile exprimate îmi aparține în totalitate.
Includ această notă pentru că, într-un articol care cere profesioniștilor să fie asumați, ar fi ipocrit să nu fiu la fel de asumat în privința propriilor metode de lucru.
Surse de informare:
- MCI Association Engagement Index 2024 — 15.800 de respondenți din 120 de țări. Confirmă că 67% dintre asociații au un angajament doar moderat. (mci-associationengagement.com)
- MGI 2025 Membership Marketing Benchmarking Report — arată că 50% dintre asociații nu au creștere sau sunt în declin, iar doar 11% descriu propria propunere de valoare ca „foarte convingătoare”. (marketinggeneral.com)
- Latané, Williams & Harkins (1979) — studiul fondator al conceptului de social loafing, publicat în Journal of Personality and Social Psychology. Demonstrează empiric reducerea efortului individual în sarcini colective.
- Karau & Williams (1993) — Collective Effort Model — meta-analiză care integrează teorii ale expectanței cu comparația socială, explicând când și de ce apare lenea socială în grupuri profesionale.
- iMIS 2026 Membership Performance Benchmark Report — 400+ profesioniști din asociații la nivel global. Confirmă că obiectivul principal al asociațiilor rămâne creșterea angajamentului. (blog.imis.com)