Autor: Florin-Daniel SIMION
Acest articol propune o incursiune clară și documentată în realitatea tot mai prezentă a riscurilor generate de utilizarea dronelor civile în proximitatea aeroporturilor. Plecând de la cazul emblematic al incidentului de la Gatwick (2018), Daniel explorează modul în care aceste aparate aparent inofensive pot produce perturbări majore în traficul aerian și în siguranța publică. Textul abordează, într-un limbaj accesibil, dar riguros, factorii care contribuie la apariția riscului, de la lipsurile legislative până la dificultatea tehnică de a detecta și contracara dronele în spații aeriene controlate. Sunt prezentate și discutate soluțiile posibile, atât din punct de vedere tehnologic, cât și din perspectivă instituțională, cu un accent special pe realitatea din România. Articolul este bazat pe un model științific de evaluare a riscurilor, dar este adaptat publicului larg, încheindu-se cu un apel lucid la responsabilitate colectivă și reglementare inteligentă.
În dimineața rece a unei zile de decembrie, peste 140.000 de pasageri din întreaga lume așteptau în aeroportul Gatwick, al doilea ca mărime din Marea Britanie, să urce în avioanele care aveau să îi ducă acasă pentru sărbători. Valizele erau pline, copiii obosiți, zborurile programate. În câteva minute, totul avea să fie suspendat. Nu din cauza unei furtuni sau a unui atac informatic, nici măcar din pricina unei amenințări teroriste clasice. Totul s-a oprit din cauza unei drone. O dronă apărută în apropierea pistei a fost de-ajuns pentru a transforma un aeroport internațional într-un spațiu de așteptare fără orizont de timp. Zborurile au fost anulate sau redirecționate. Forțele de ordine au fost mobilizate. A fost chemată armata, iar apoi a apărut o a doua dronă, sau poate era aceeași. Nimeni nu putea spune cu exactitate. Timp de trei zile, spațiul aerian a fost închis. Pierderile economice au fost estimate la peste cincizeci de milioane de lire sterline. Iar vinovatul nu a fost identificat niciodată.
Acest incident, petrecut în 2018, a marcat un moment de cotitură în ceea ce privește percepția publică și instituțională asupra riscurilor pe care le pot genera dronele civile. A fost pentru prima dată când o întreagă infrastructură de transport a fost paralizată de un obiect mic, ieftin, accesibil și aparent inofensiv. De atunci, lumea a devenit conștientă că aceste aparate zburătoare, folosite până nu demult doar pentru filmări spectaculoase sau hobby-uri de weekend, pot deveni instrumente de sabotaj, de spionaj sau de haos involuntar.
Ceea ce este însă mai puțin vizibil publicului larg este complexitatea reală a acestor riscuri. Nu orice dronă aflată în aer înseamnă pericol, și nu orice zbor neautorizat produce pagube, dar tocmai această incertitudine, această zonă gri, este cea care provoacă dificultăți majore pentru autorități. Cum poți ști care zbor este doar o greșeală și care este intenționat? Cât de repede trebuie să reacționezi? Ce înseamnă, concret, „un risc acceptabil”, și mai ales: ce faci când nu există date suficiente, dar responsabilitatea rămâne?
Articolul de față își propune să ofere o perspectivă coerentă, accesibilă și documentată asupra felului în care pot fi înțelese și măsurate riscurile asociate prezenței dronelor în proximitatea aeroporturilor. Plecând de la un model științific de evaluare a probabilității și consecințelor, voi încerca să pun în lumină nu numai cifre și algoritmi, ci și realitățile instituționale, lipsuri legislative, provocări tehnologice și, nu în ultimul rând, responsabilitatea colectivă. Dincolo de toate acestea, miza este foarte serioasă: siguranța celor care urcă în fiecare zi în avion cu încrederea că cerul este, încă, unul dintre cele mai bine protejate spații ale omenirii.
Evenimentele de la Gatwick nu s-au desfășurat într-un singur moment, ci s-au prelungit pe durata a trei zile, în care incertitudinea a fost cel mai constant element. În seara zilei de 19 decembrie 2018, un angajat al aeroportului a raportat prezența unei drone în apropierea pistei. Reacția a fost imediată: operațiunile aeriene au fost suspendate, iar spațiul aerian a fost închis temporar. În mod normal, astfel de situații durează câteva minute, cel mult o oră, dar în acest caz, a urmat o a doua observație, și apoi o a treia. Nimeni nu știa cu certitudine dacă era vorba despre o singură dronă sau despre mai multe, despre o simplă neglijență sau despre un plan bine pus la punct. Aeroportul s-a transformat într-un teatru de operațiuni. Sute de agenți de securitate au fost mobilizați. Forțele armate au fost chemate pentru sprijin tehnic și logistic. Companiile aeriene au fost nevoite să își redirecționeze cursele către alte orașe, și peste o mie de zboruri au fost anulate sau întârziate. Pentru unii pasageri, călătoria s-a încheiat pe loc; pentru alții, a început o odisee pe calea ferată sau rutieră, în căutarea unui alt punct de plecare. În plin sezon de sărbători, incidentul a afectat direct, și indirect zeci de mii de familii.
În ciuda eforturilor, autoritățile nu au reușit să intercepteze aparatul sau să identifice operatorul. La un moment dat, un cuplu din localitate a fost reținut și anchetat ca posibil suspect, însă s-a dovedit rapid că nu avea nicio legătură cu evenimentul. După eliberarea celor doi, presa a început să pună întrebări incomode: cum se poate ca un aeroport internațional să fie blocat timp de trei zile de un aparat atât de mic? Cum este posibil ca o dronă, sau mai multe, să zboare nestingherit în zona restricționată, fără a fi localizată? De ce nu există măsuri eficiente de prevenție?
Acest incident a adus în prim-plan o realitate pe care industria aviatică o ignorase până atunci: vulnerabilitatea aeroporturilor în fața noilor tehnologii ușor accesibile. Dronele, cândva simple gadgeturi de agrement, deveniseră peste noapte o potențială armă de perturbație, și asta nu pentru că ar fi fost dotate cu explozibil sau pentru că ar fi atacat fizic aeroportul, ci pur și simplu prin prezența lor. Într-un spațiu unde fiecare metru cub de aer este planificat și monitorizat cu precizie, orice element neautorizat devine o sursă de risc, și, poate cel mai grav, nimeni nu a revendicat acțiunea. Nicio organizație, nicio persoană nu și-a asumat prezența dronelor. Ele au apărut, au blocat totul, și au dispărut. Fără urmă. Acest element de incertitudine, absența unui autor, a unei motivații clare, este cel care a amplificat anxietatea. Pentru prima dată, un aeroport a fost pus în genunchi nu de un atac programat, ci de un incident aparent banal, dar profund simbolic. Lumea a fost nevoită să accepte că fragilitatea nu mai vine doar de sus, din nori, ci și de jos, de la sol, de la un operator ascuns într-un colț de câmp, cu o telecomandă în mână și cu intenții necunoscute.
În fața unei asemenea situații, prima reacție este de natură emoțională, și ne întrebăm: cum e posibil, cine e vinovat, cine ar trebui să plătească? La un moment dat, însă, emoția trebuie să facă loc rațiunii, iar în astfel de cazuri, rațiunea are nevoie de instrumente. În lumea aviației, nimic nu se lasă la întâmplare. Fiecare manevră are o procedură, fiecare eroare, un protocol. De aceea, întrebarea firească care a urmat incidentului de la Gatwick nu a fost „cine?”, ci: „cum evaluăm pericolul pe care astfel de evenimente îl reprezintă cu adevărat?”
Pericolul, oricât de evident ar părea, nu este o constantă. El variază în funcție de context, de intensitate, de frecvență. Nu orice dronă aflată în apropierea unui aeroport reprezintă un pericol critic, dar nici nu poate fi ignorată. Pentru a decide ce trebuie făcut într-o anumită situație, autoritățile au nevoie de un mod obiectiv de a măsura riscul, un limbaj comun care să permită luarea deciziilor rapide, dar bine fundamentate.
Acest limbaj al riscului se bazează pe două dimensiuni esențiale: probabilitatea și consecințele. Cu alte cuvinte: cât de des se poate întâmpla un incident similar și cât de grav ar fi dacă s-ar întâmpla din nou. Este o ecuație simplă în aparență, dar care, în realitate, se sprijină pe o multitudine de factori. Probabilitatea nu se deduce, ea se construiește din date. Se ia în calcul densitatea populației din zona aeroportului, pentru că în zonele urbane, dronele sunt mai numeroase. Se analizează frecvența incidentelor raportate anterior, cu cât au fost mai multe în trecut, cu atât crește șansa unei repetări. Se ia în calcul traficul aerian, un aeroport cu sute de zboruri pe zi este mai vulnerabil decât unul regional cu câteva curse. Se adaugă nivelul de respectare a reglementărilor, într-o țară în care legislația privind dronele este slab cunoscută sau prost aplicată, riscul crește, și nu în ultimul rând, se analizează volumul estimat al dronelor aflate în circulație, un indicator indirect al potențialului de haos.
Pe de altă parte, consecințele nu țin numai de imaginație, ci de analiză. Ce tip de dronă e implicată? Cât cântărește? Cu ce viteză zboară? Ce autonomie are? Este pilotată de un profesionist sau de un necunoscut? A pătruns doar în zona de siguranță, sau a ajuns în apropierea turnului de control? Cât a durat până când autoritățile au reacționat? A trecut pe lângă un rezervor de combustibil, sau s-a apropiat de o zonă civilă? Toate aceste întrebări, traduse în scoruri numerice, oferă un tablou complex al gravității potențiale, iar când scorurile de probabilitate și de consecință sunt combinate, rezultatul este un indicator clar: un coeficient de risc care poate varia de la aproape inexistent, până la critic. Această cifră neste o unealtă vitală pentru cei care trebuie să ia decizii rapide: se suspendă traficul sau nu? Se intervine cu forțe armate sau cu echipe tehnice? Se activează planul de urgență sau se monitorizează evoluția?
În cazul Gatwick, acest indicator a fost, în mod retrospectiv, de 0,64 pe o scală de la 0 la 1, o valoare care plasează incidentul în zona riscului major spre critic. Ceea ce, în lumina celor întâmplate, pare nu doar justificat, ci chiar conservator, și totuși, dacă acest sistem de evaluare ar fi fost aplicat înainte de incident, poate că deciziile ar fi fost mai rapide, poate că reacțiile ar fi fost mai bine calibrate; sau, cel puțin, poate că nu am fi fost nevoiți să căutăm explicații în întuneric, ci am fi avut o hartă a riscului înainte ca dronele să apară pe radar.
Adevărul incomod este că, deși sistemul de aviație civilă este unul dintre cele mai reglementate și sigure din lume, el nu a fost gândit pentru realitățile prezentului. Acesta a fost construit pentru a face față erorilor umane, defecțiunilor mecanice și, în ultimii ani, amenințărilor convenționale de natură teroristă, dar nu pentru apariția unor obiecte de dimensiunea unei genți de umăr, pilotate de la distanță, capabile să zboare tăcut, să stea în aer zeci de minute și să ajungă acolo unde cu douăzeci de ani în urmă nici nu puteai visa fără a trece printr-un control strict. În fața acestor provocări, răspunsul nu poate fi improvizat. Nu poți opri o dronă cu un fluier, nu poți spera că se va face nevăzută de bunăvoie, și mai ales, nu poți ignora faptul că fiecare minut de indecizie costă bani, și încredere. Încrederea pasagerilor, încrederea echipajelor, încrederea publicului în ideea că spațiul aerian este, în continuare, un loc sigur.
Unii vor spune că tehnologia care a creat problema trebuie să fie și cea care oferă soluția, și într-o anumită măsură, au dreptate. În multe aeroporturi, mai ales din țările cu tradiție în securitatea aeriană, au început să fie instalate sisteme speciale de detecție a dronelor. Acestea nu funcționează pe principiile clasice ale radarului, care, dincolo de o anumită altitudine, este inutil în fața unei drone de 400 de grame, ci pe baze noi: captarea semnalelor radio, recunoașterea semnăturii sonore, urmărirea termică sau chiar analiza comportamentului zborului, cu ajutorul inteligenței artificiale. În paralel, acolo unde legislația permite, se testează metode de contracarare: bruiajul semnalului de control, interceptarea cu alte drone autonome, capturarea cu plase sau, în cazuri extreme, neutralizarea prin impulsuri electromagnetice. Fiecare dintre aceste soluții vine cu propriile riscuri, cu propriile limitări legale și tehnice. Totuși, ele indică o direcție: arată că, odată conștientizată vulnerabilitatea, se pot construi mecanisme de apărare.
Dar nu numai tehnologia este răspunsul, la fel de importantă este organizarea. Nu este suficient să ai sisteme performante dacă instituțiile nu comunică între ele. Dacă un aeroport detectează o dronă, dar nu are voie să o neutralizeze, riscul rămâne. Dacă forțele de ordine sunt chemate, dar nu știu ce echipamente să folosească, intervenția întârzie. Dacă legislația nu stabilește clar responsabilități și proceduri, fiecare își declină competențele și timpul curge în favoarea haosului, și mai este ceva: educația. Majoritatea incidentelor cu drone nu sunt rezultatul unor intenții criminale, ci al ignoranței. Oameni care cumpără o dronă pentru a filma apusul și care, fără să-și dea seama, zboară în apropierea unui culoar aerian. Adolescenți care experimentează, pasionați de tehnologie, fără să cunoască regulile. Operatorii profesioniști care nu au fost informați cu privire la noile interdicții temporare. Toate aceste cazuri pot fi evitate prin informare clară, accesibilă și constantă.
Prevenția depășește demult barierele fizice și avertismentele afișate. Ea se fundamentează pe educație, pe responsabilitate asumată și pe înțelegerea profundă a impactului acțiunilor noastre. Securitatea reală nu se realizează doar prin sisteme de supraveghere aeroportuară, ci mai ales prin formarea conștiinței utilizatorilor de drone. România nu a avut, cel puțin până în prezent, un moment Gatwick. Niciun incident major care să paralizeze un aeroport, niciun eveniment cu vizibilitate internațională care să impună o schimbare radicală a regulilor de joc, dar această absență nu înseamnă siguranță. De cele mai multe ori, ceea ce nu se vede nu este rezultatul lipsei riscurilor, ci al lipsei detectării. Aeroporturile din România funcționează, în mare parte, pe aceleași principii de securitate ca și cele din restul Europei, dar dispun de mai puține resurse, mai puține instrumente tehnice de supraveghere avansată și, uneori, de o coordonare instituțională deficitară. Există reglementări care stabilesc clar unde și cum pot zbura dronele, care cer înregistrarea operatorilor și declararea zborurilor în zone sensibile, dar aplicarea acestor reguli este, în practică, inegală.
Aproape zilnic, în jurul orașelor mari sau în apropierea aeroporturilor, dronele zboară fără autorizație. Uneori pentru filmări publicitare, alteori din curiozitate sau pur și simplu din lipsă de informare. Puține dintre aceste zboruri sunt raportate, și mai puține sunt investigate. În lipsa unor sisteme de monitorizare automată, majoritatea incidentelor rămân la nivelul observației subiective: cineva a văzut o dronă, a anunțat pe cineva, iar mai departe… nimic. Această stare de fapt este cu atât mai îngrijorătoare cu cât România nu este o țară lipsită de activitate aeriană. Aeroporturile din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Sibiu sau Constanța au un trafic semnificativ, iar unele se află în apropierea zonelor urbane dense. În plus, există o dezvoltare accelerată a transportului aerian low-cost, care a adus tot mai mulți pasageri și tot mai multe decolări și aterizări zilnice. Toate acestea sporesc vulnerabilitatea.
În același timp, însă, România are și atuuri. Avem specialiști în domeniul aeronautic, cercetători universitari în securitate și inteligență artificială, universitari care lucrează deja la modele matematice de evaluare a riscului și propun soluții integrate, adaptate realităților locale. Mai mult, România are acces la experiența altor state. Nu trebuie să reinventăm roata, ci doar să învățăm rapid din greșelile celorlalți. Putem adopta sisteme testate, putem implementa standarde internaționale, putem colabora cu firme care furnizează soluții de detecție și neutralizare. Totul este o chestiune de voință instituțională și de prioritizare pentru că, în cele din urmă, riscul real nu vine doar din partea unei drone scăpate de sub control. Vine din inerție. Din convingerea liniștitoare că „la noi nu se întâmplă”; din amânarea deciziilor și/sau din lipsa de reacție, iar în lumea aeronauticii, unde fiecare secundă contează, timpul pierdut este un dezavantaj, dar mai ale, este un mare pericol.
În fața oricărei amenințări emergente, societatea are întotdeauna de ales: fie să rămână în defensivă, așteptând ca inevitabilul să se producă, fie să încerce să înțeleagă, să anticipeze și să răspundă inteligent. Dronele nu mai sunt o curiozitate, o inovație marginală sau un simplu instrument recreativ, ele au devenit o realitate cotidiană, o extensie a tehnologiei personale, dar și un factor de risc în raport cu infrastructuri critice precum aeroporturile. Adevărata provocare nu constă în a interzice, ci în a reglementa. Nu în a crea panică, ci în a cultiva responsabilitate. Spațiul aerian trebuie să rămână un teritoriu al încrederii, încrederii că fiecare zbor este atent monitorizat, că fiecare risc este evaluat cu luciditate și că fiecare actor implicat, de la pilotul de linie până la operatorul unei drone, înțelege miza propriei acțiuni.
Modelul de evaluare prezentat, construit pe baza unei metodologii riguroase, ancorat în principii internaționale și adaptat la realitatea operațională, oferă un exemplu de cum se poate construi un sistem de gestionare a riscurilor care nu operează pe baza impresiilor, ci a datelor. El nu oferă certitudini absolute, dar oferă ceva mai prețios în contextul actual: o hartă a incertitudinilor, un mod de a clasifica, de a prioritiza și, mai ales, de a decide rațional în fața necunoscutului. Securitatea în aviație nu va atinge niciodată perfecțiunea absolută, dar poate fi consolidată substanțial. Această consolidare nu se realizează exclusiv prin infrastructură mai robustă sau tehnologie de detecție mai avansată, ci prin transformarea viziunii asupra riscului: acesta nu mai este perceput ca un destin inevitabil, ci ca o variabilă măsurabilă, care poate fi analizată și diminuată în mod sistematic.
România are oportunitatea de a nu fi spectator, ci actor în acest proces. Avem minți pregătite, avem acces la bune practici și avem, încă, timpul necesar pentru a construi o strategie coerentă. Este momentul ca tehnologia să fie însoțită de reglementare, iar entuziasmul să fie echilibrat de prudență, pentru că zborul, în esența lui, nu înseamnă doar libertate, înseamnă și încredere, iar încrederea se clădește printr-un singur lucru: responsabilitate împărțită.
Autor: Florin-Daniel SIMION este cercetător în domeniul securității aeroportuare, cu experiență în evaluarea riscurilor generate de drone și în analiza vulnerabilităților operaționale din proximitatea aeroporturilor. Activitatea sa se concentrează pe dezvoltarea unor metodologii structurate de evaluare a riscurilor UAV, aliniate standardelor ISO 31000 și reglementărilor ICAO/EASA. În cadrul studiilor doctorale la Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București, el investighează modele probabilistice și matrici de risc aplicate incidentelor UAS, contribuind la consolidarea nivelului de securitate în mediul aeroportuar modern.