Așa cum am scris în cel de-al doilea articol din seria, O privire sinceră asupra „Homo idioticus”, „De ce prostia colectivă e mai periculoasă decât cea individuală”, acest articol, al treilea din serie, tratează “Prostia politică”, o scenă a unei piese de teatru, câteodată absurde, în care după cum spunea Napoleon Bonaparte, „prostia nu este un handicap”. De fapt, și asta poate fi probată cu dovezi, prostia chiar este un avantaj competitiv, oriunde în lume, dar în România, avem o tradiție bogată în a transforma politica într-un spectacol, cu personaje care ajung să conducă și să influențeze în mod dramatic viețile a milioane de oameni, deși nivelele lor de incompetență se găsesc constant în două stadii: incompetența inconștientă (individul nu știe că nu știe ceva) și incompetența conștientă (știe că nu știe).
După ce am analizat prostia individuală și prostia colectivă, era inevitabil să ajung aici, pe scena unde aceste două forme de iraționalitate se întâlnesc și joacă acea piesă de teatru absurd. Pentru că, dacă societatea amplifică exponențial prostia individuală, politica este locul unde această amplificare primește microfon, reflectoare și un buget generos…din banii noștri.
De ce îi urmăm pe “El Loco”…
Cezary Pietrasik, în cartea sa „Homo Idioticus: Why we are stupid and what to do about it”, sursa de inspirație a acestei serii de articole, ne oferă exemplul de-a dreptul caragialesc al lui Abdalá Bucaram, președintele Ecuadorului care cerea să fie numit “El Loco” (Nebunul). Omul cânta la întâlniri oficiale și și-a numit fiul, în vârstă de 18 ani, șef al vămilor. A fost îndepărtat pentru “incapacitate mentală”, dar fusese ales cu 55% din voturi.
Sună familiar? În experiența mea profesională, am observat cum organizațiile aleg frecvent lideri carismatici care promit schimbări spectaculoase, ignorând complet lipsa lor de competență managerială. E ca și cum am alege un chirurg pentru că are povești amuzante, nu pentru că știe să opereze. Oamenii aleg adesea lideri carismatici și vocali, chiar dacă aceștia sunt iraționali sau incompetenți, deoarece oferă o supapă pentru frustrările acumulate și o alternativă la o clasă politică percepută ca fiind coruptă și distantă.
Fenomenul “rally around the flag” în varianta românească…
Unul dintre cele mai fascinante mecanisme pe care le descrie Pietrasik este tendința noastră de a a oferi sprijin necondiționat conducătorilor în perioade de criză, suspendând adesea orice judecată critică la adresa incompetenței lor. Exemplul său despre germanii care au fost ușurați că Hitler a supraviețuit atentatului din 1944, când era clar că războiul era pierdut, este tulburător. România are propriile exemple de raliere irațională în jurul liderilor în momente de criză, și vă invit să ne amintim de incendiul de la Colectiv din 2015. După tragedie, în loc să cerem responsabilitate sistemică, ne-am raliat în jurul lui Klaus Iohannis cu sloganul “România lucrului bine făcut”, deși el nu avea nicio competență directă în gestionarea crizei. Popularitatea sa a crescut doar pentru că “nu era Ponta” și părea “prezidențial” în momente grele.
Similar, în timpul pandemiei COVID-19, am văzut cum lideri mediocri au avut creșteri spectaculoase în popularitate doar pentru că erau în funcție în momentul crizei, deși multe dintre deciziile luate au fost haotice și contradictorii. Restricțiile absurde, magazine închise la 18:00 (ca și cum virusul avea program), interzicerea circulației după ora 20:00 dar înghesuială în transportul public dimineața, au fost acceptate pentru că veneau de la “autorități” în timp de criză.
În experiența mea profesională, am observat același fenomen în organizații: când apare o criză, angajații se raliază automat în jurul managementului, chiar dacă acesta a cauzat, de fapt, problema. Este un mecanism de supraviețuire psihologică, dar unul profund irațional.
Spectacolul bate competența…
Pietrasik subliniază că alegem lideri pentru abilitățile lor de spectacol, nu pentru competența administrativă. Donald Trump este o ilustrare perfectă a paradoxului politic modern: un lider a cărui popularitate este direct legată de calitățile sale de showman, în contrast puternic cu un stil de guvernare considerat haotic. El întruchipează perfect tendința electoratului de a alege lideri mai degrabă pentru abilitățile lor de vânzare și spectacol decât pentru competența administrativă. Popularitatea sa nu se bazează pe politici complexe sau pe o administrare riguroasă, ci pe capacitatea sa de a captiva publicul. El folosește un limbaj simplu, umor, o atitudine arogantă (swagger) și, mai ales, replici excelente și memorabile. Această abordare directă creează o legătură cu o parte a electoratului care se simte înstrăinată de discursul calculat și adesea anost al politicienilor tradiționali. Mai mult, pentru a livra „o poveste bună”, Trump nu are nicio problemă în a omite fapte sau chiar a minți, mizând pe faptul că publicul iubește poveștile captivante.
În România, Traian Băsescu, fost președinte timp de 10 ani, sa dovedit a fi un maestru al spectacolului politic. Celebrele sale “scăpări”, de la “țigancă împuțită”, la participarea la petrecerile organizate de romi, îl făceau “autentic” și “aproape de popor”. Faptul că a fost suspendat de două ori și că mandatele sale au fost marcate de scandaluri și blocaje instituționale era mai puțin important decât show-ul pe care îl oferea.
Cazul lui Klaus Iohannis, deși aparent diferit, confirmă regula, însă printr-o formă mult mai subtilă de spectacol. La prima vedere, Klaus Iohannis pare a fi antiteza politicianului-spectacol. Spre deosebire de exuberanța lui Trump sau de stilul “de cartier” al lui Băsescu, Iohannis este cunoscut pentru discursul său laconic, rigiditatea sa și o prezență publică formală. Cu toate acestea, el a câștigat două mandate prezidențiale cu scoruri zdrobitoare, tocmai pentru că a oferit un anti-spectacol, care a devenit el însuși un spectacol extrem de eficient despre care nu pot să nu detaliez.
Spectacolul tăcerii și al normalității… În 2014, după zece ani de președinție agitată și polarizantă a lui Traian Băsescu și în fața unui Victor Ponta arogant și asociat cu vechiul sistem, Klaus Iohannis a oferit un spectacol al normalității și stabilității.
- Performanța “Neamțului serios”: Imaginea sa a fost construită pe stereotipul etnic al “neamțului”harnic, tăcut și eficient. Stilul său deliberat lent, pauzele lungi dintre cuvinte și lipsa de emoție evidentă nu au fost percepute ca defecte, ci ca atribute ale unui lider calculat, care gândește înainte să vorbească, asta fiind o raritate pe scena politică românească.
- “România lucrului bine făcut”: Acest slogan nu a fost un plan de guvernare, ci o promisiune de brand, o piesă de teatru politic. A vândut electoratului o imagine a competenței, nu o demonstrație a ei. Spectacolul său a fost cel al unui profesor calm care vine să pună ordine într-o clasă de elevi gălăgioși și indisciplinați. Oamenii nu au votat un set de politici, ci au cumpărat bilet la spectacolul în care România devine, în sfârșit, o țară “normală”, “ca afară”.
Spectacolul stabilității contra haosului…În al doilea mandat, spectacolul s-a schimbat. În contextul guvernării haotice a PSD sub influența lui Liviu Dragnea și al protestelor masive pentru apărarea justiției, Iohannis și-a asumat rolul de gardian al statului de drept.
- Conferințele de presă eveniment: Tăcerile sale lungi făceau ca fiecare apariție publică să devină un eveniment național. Când, în sfârșit, vorbea, o făcea pe un ton grav, criticând “ciuma roșie” și poziționându-se ca singurul bastion de stabilitate și pro-europenism.
- Refuzul dezbaterii: Refuzul de a participa la o dezbatere electorală cu Viorica Dăncilă, de exemplu, în 2019 a fost un act de teatru politic desăvârșit. Nu a fost un gest de lașitate, ci un spectacol al superiorității, prin care a transmis mesajul că oponenta sa este sub demnitatea funcției prezidențiale și nu merită să fie legitimată prin prezența sa. A fost o demonstrație de forță care a rezonat puternic cu electoratul anti-PSD.
În ambele mandate, competența sa administrativă a fost adesea criticată: reacții întârziate în crize, perioade lungi de pasivitate, numiri controversate sau lipsa unor proiecte de țară concrete. Însă, toate aceste critici au pălit în fața spectacolului pe care l-a oferit: mai întâi, cel al “profesorului” care aduce normalitatea, apoi cel al “protectorului” care apără democrația.
Astfel, chiar și Klaus Iohannis, politicianul tăcut, confirmă teza lui Pietrasik. El a câștigat nu pentru că și-a dovedit competența, ci pentru că a livrat un spectacol pe care publicul, la acel moment, îl dorea cu disperare.
În politica actuală, percepția și spectacolul triumfă asupra realității administrative. Abilitatea de a oferi publicului o narațiune simplă și directă, chiar dacă este deconectată de fapte, se dovedește a fi un instrument politic mult mai puternic decât o guvernare competentă, dar lipsită de carismă.
Manipularea sistemului…
“Gerrymandering-ul“ este un truc legal prin care politicienii își „desenează” singuri harta electorală pentru a se asigura că vor câștiga. În loc ca votanții să-și aleagă reprezentanții, sistemul le permite politicienilor să-și aleagă votanții. Cezary Pietrasik, în cartea sa, folosește acest exemplu pentru a ilustra o formă de prostie politică instituționalizată: un sistem care, deși pare democratic, este manipulat în mod flagrant și acceptat ca atare. Gerrymandering-ul este exemplul perfect de „joc măsluit” , o practică pe care Pietrasik o consideră „rușinoasă și patetică”, dar care continuă să existe pentru că servește intereselor celor aflați la putere.
Deși în România zilelor noastre gerrymandering-ul nu este o problemă, în sensul clasic, american al termenului, asta din cauza modului diferit în care este structurat sistemul electoral, există alte tipuri de manipulări electorale, în special la nivel local:
- „Turismul electoral”: Aceasta este cea mai cunoscută practică. Constă în înregistrarea temporară a reședinței (flotant) pentru sute sau mii de persoane într-o comună sau într-un oraș mic, cu puțin timp înainte de alegerile locale. Scopul este de a schimba artificial balanța electorală și de a asigura victoria unui anumit candidat la funcția de primar, unde votul este uninominal. Au existat numeroase cazuri investigate de presă și de autorități de-a lungul anilor, în special în comune rurale unde câteva sute de voturi pot decide câștigătorul.
- Arondarea secțiilor de votare: O formă mult mai subtilă de manipulare poate fi arondarea strategică a străzilor la anumite secții de votare. De exemplu, se poate crea o secție de votare foarte aglomerată într-un cartier cunoscut ca fiind ostil partidului de la putere sau, invers, se pot crea secții de votare mici și accesibile în zonele favorabile, pentru a încuraja prezența la vot. Aceasta nu este o redesenare a districtului, ci o manipulare a logisticii votului.
Când binele devine toxic…
Un aspect pe care Pietrasik îl tratează cu finețe este acela despre, cum ideile bune pot deveni stupide când sunt duse la extrem. Exemplul său despre activismul “woke” care devine contraproductiv este relevant: companii care dăruiesc pantofi gratis în Africa, distrugând industria locală a încălțămintei, sau activiști care atacă tablouri ale lui Van Gogh pentru a protesta față de foametea din lume.
Fenomenul în care intențiile bune, duse la extrem și aplicate fără nuanțe, devin toxice este foarte prezent și în România. Acestea sunt situații în care idei fundamental corecte, cum ar fi, de exemplu, protecția animalelor, a mediului sau a patrimoniului, sunt implementate într-un mod atât de rigid, încât generează probleme mai mari decât cele pe care încearcă să le rezolve. Vă dau două exemple pe care, sunt sigur, le cunoașteți cu toții:
1. Protecția urșilor și conflictul om-animal
- Intenția bună: Protejarea ursului brun, o specie magnifică și un simbol al pădurilor carpatine. România a avut un succes remarcabil în conservarea acestei specii, ajungând să dețină cea mai mare populație de urși din Europa (în afara Rusiei).
- Cum devine toxică: O abordare ultra-protectivă, care a interzis aproape complet vânătoarea de management și control al populației, a dus la o creștere necontrolată a numărului de urși. Aceștia și-au extins teritoriul în zonele locuite de oameni, în căutare de hrană. Rezultatul este exact opusul unei coexistențe pașnice.
- Atacuri frecvente: Zeci de oameni sunt atacați anual, unii fiind uciși sau mutilați pe viață.
- Distrugerea gospodăriilor: Urșii devin o prezență constantă în sate și chiar în orașe precum Brașov sau Sinaia, unde distrug livezi, stupi și omoară animale domestice, afectând grav traiul micilor fermieri.
- Pierderea respectului pentru animal: În loc să fie văzut ca un animal sălbatic nobil, ursul devine perceput ca un „dăunător”, un pericol iminent, ceea ce duce la acte de braconaj și la o atitudine ostilă din partea comunităților locale.
Astfel, o politică de protecție dusă la extrem, fără a lua în calcul impactul asupra oamenilor, a transformat o poveste de succes ecologic într-o criză socială.
2. Salvarea clădirilor istorice prin blocarea oricărei intervenții
- Intenția bună: Protejarea patrimoniului arhitectural din centrele istorice ale orașelor precum București, Timișoara sau Constanța. Legea obligă proprietarii să conserve aceste clădiri, iar orice intervenție necesită avize extrem de stricte.
- Cum devine toxică: Birocrația excesivă și viziunea inflexibilă a unor ONG-uri sau a unor funcționari din Ministerul Culturii fac ca obținerea avizelor pentru consolidare sau renovare să fie un proces care durează ani de zile și care costă enorm. Proprietarii sunt prinși într-un blocaj: nu au voie să demoleze, dar nici nu pot renova în condiții rezonabile. Rezultatul este degradarea accelerată.
- Clădiri în paragină: Multe clădiri istorice valoroase ajung ruine, devenind un pericol public. Fațadele se prăbușesc, iar structura de rezistență este compromisă iremediabil.
- Pierderea patrimoniului: În final, clădirea care trebuia protejată ajunge într-o stare atât de proastă, încât singura soluție devine demolarea de urgență. Astfel, o intenție bună de a conserva duce, paradoxal, la pierderea definitivă a monumentului.
- Depopularea centrelor istorice: Proprietarii abandonează clădirile, iar centrele vechi devin zone fantomă, nesigure și nefuncționale.
Este exemplul perfect al medicamentului care devine otravă: dorința de a păstra totul neatins duce la distrugerea totală.
Cultul “Salvatorului” și prețul real al guvernării-spectacol…
O fascinație periculoasă bântuie democrațiile moderne: obsesia pentru „salvatorul providențial”. Fie că este vorba de un showman zgomotos sau de un tehnocrat tăcut, alegătorii par tot mai dispuși să ignore incompetența administrativă în favoarea unui spectacol politic convingător. Această tendință, vizibilă atât în America lui Donald Trump, cât și în România „baronilor locali”, nu este doar o curiozitate sociologică, ci motorul unei decăderi măsurabile a calității vieții.
1. Cultul personalității în stil american – Donald Trump a transformat președinția americană într-o scenă personală, un spectacol permanent în care loialitatea față de el este mai presus de competență sau de principiile democratice. Ca președinte în funcție, cultul personalității pe care l-a perfecționat se manifestă zilnic. Guvernarea sa se bazează pe un cerc restrâns de apropiați a căror principală calitate este devotamentul necondiționat, în timp ce experții și oficialii care îndrăznesc să-l contrazică sunt marginalizați sau demiși public, recent numind-ul pe Paul Krugman, laureat al premiului NOBEL pentru economie, “vagabond dement” pentru că acesta a criticat măsurile economice luate de el.
Comunicarea sa ocolește presa tradițională, pe care o etichetează constant drept „fake news”, preferând platformele proprii unde își poate livra mesajul direct și nefiltrat către o bază de susținători fervenți. Politicile majore sunt adesea anunțate prin postări impulsive, menite să genereze un impact mediatic maxim, nu să reflecte o strategie coerentă. Acest spectacol al puterii absolute este proiectat și pe scena internațională. Insistența sa de a fi recunoscut drept principalul artizan al păcii globale, meritând Premiul Nobel pentru Pace, nu este doar o ambiție personală, ci o unealtă politică. Prin ea, își consolidează imaginea de lider providențial, unicul capabil să impună respect Americii. Pentru milioanele de susținători, acest stil nu este un defect, ci dovada supremă a forței sale; ei nu mai sunt simpli alegători, ci participanți la un mit politic în care liderul lor este eroul neînțeles.
2. Cultul personalității în stil românesc – În România, cultul personalității îmbracă forme mai subtile, dar la fel de dăunătoare. Dacă Trump este showman-ul zgomotos, fostul președinte Klaus Iohannis a câștigat două mandate oferind un anti-spectacol: imaginea „neamțului serios”, tăcut și calculat. Electoratul, epuizat de anii de conflicte politice, a proiectat asupra lui speranța unei guvernări eficiente și a unei „Românii a lucrului bine făcut”. Tăcerea sa a fost interpretată drept înțelepciune, iar lipsa de acțiune vizibilă a fost confundată cu stabilitatea. Acest cult al salvatorului tăcut a mascat însă un deceniu de stagnare în reforme majore, președintele fiind adesea perceput ca un spectator pasiv la problemele reale ale țării.
La un nivel mai granular, dar cu efecte la fel de toxice, regăsim așa numiții „baroni locali”, primari sau președinți de consilii județene aleși mandat după mandat. Cultul lor nu este ideologic, ci se bazează pe o rețea de clientelism și pe imaginea „omului care rezolvă”. Spectacolul lor constă în proiecte de fațadă: un sens giratoriu nou, camere video, multe camere video, un festival costisitor, câteva străzi asfaltate înainte de alegeri, etc. Aceste gesturi vizibile creează iluzia progresului și îi fac să pară indispensabili. Cetățenii nu mai votează pentru o viziune de dezvoltare pe termen lung, ci pentru „salvatorul” local care le oferă beneficii imediate și palpabile, ignorând corupția sistemică sau lipsa de viziune care macină comunitatea din interior.
3. Prețul prostiei politice – Indiferent de stil, zgomotos sau tăcut, acest teatru politic are un cost real, măsurabil în calitatea vieții cetățenilor. În timp ce liderii se luptă pentru putere și imagine, problemele structurale ale României nu doar că stagnează, ci se agravează.
- Sănătatea publică este în pragul colapsului. Spitale județene dărăpănate, infecții nosocomiale care ucid pacienți și drame precum cea de la Colectiv sau crizele din azilele de bătrâni demonstrează un eșec sistemic. Această realitate crudă duce la cea mai mare rată a mortalității infantile din UE.
- Educația produce tineri nepregătiți. Cu 35% analfabetism funcțional, sistemul de învățământ eșuează să ofere competențele minime necesare pentru secolul XXI, condamnând o mare parte din tânăra generație la precaritate.
- Lipsa de speranță alimentează exodul. Confruntați cu un stat incompetent și corupt, peste 3 milioane de români au ales calea emigrării, lăsând în urmă un deficit demografic și de forță de muncă ce va afecta țara decenii la rând.
Toate acestea se întâmplă în timp ce prioritățile naționale sunt deturnate către proiecte de imagine. Resurse uriașe sunt direcționate către proiecte de miliarde de euro, cum ar fi introducerea apei potabile în localități unde nu se prevăd și canalizarea și stațiile de epurare, săli de sport, și parcuri supradimensionate în localități fără populație, festivaluri de zeci de milioane de euro și pensii speciale care costă anual peste 1% din PIB. Legătura este directă: obsesia pentru salvatori ne face să tolerăm incompetența. Ne lăsăm captivați de spectacolul unui singur om, în timp ce fundamentele societății se erodează. Prețul final al acestei prostii politice este plătit zilnic de cetățeni, în spitalele în care le este frică să se interneze, în școlile care nu le pregătesc copiii și în gările și aeroporturile din care își văd rudele plecând pentru o viață mai bună.
Reflecții finale…
Esența prostiei politice nu stă atât în indivizii pe care îi urcăm pe piedestal, cât în mecanismele defecte pe care refuzăm să le reparăm, și în mitul salvatorului providențial pe care îl alimentăm colectiv. Este o alegere recurentă: preferăm confortul unei iluzii, aceea a liderului mesianic care rezolvă totul peste noapte, în detrimentul efortului susținut și al reformelor anevoioase. Ne lăsăm seduși de spectacolul promisiunilor grandioase, ignorând cu bună știință substanța planurilor realiste.
Paradoxul cel mai dureros este că, deși criticăm vehement clasa politică, la fiecare patru ani îi oferim o nouă validare, alegând aceleași arhetipuri și aplaudând aceleași sloganuri simpliste. Albert Einstein ar fi numit această buclă a speranțelor deșarte definiția nebuniei: a face același lucru în mod repetat și a aștepta rezultate diferite.
Acest cerc vicios conduce direct către următoarea mea temă de analiză: tehnologia. O forță cu un potențial imens de a ne accelera progresul, dar și de a ne adânci în irațional. Pentru că, eu așa consider, dacă politica ne demonstrează că prostia poate fi o formă de artă, tehnologia ne oferă instrumentele pentru a o transforma într-o știință a manipulării la scară largă. Orele petrecute pe TikTok, în timp ce algoritmii ne vând iluzii personalizate, nu reprezintă exact saltul evolutiv la care visam.
Așadar, atunci când un politician vă va promite prosperitate instantanee, amintiți-vă că fiecare promisiune nerealistă pe care o aplaudăm și fiecare salvator pe care îl încoronăm este un vot pentru menținerea stării actuale. Prostia politică nu este un accident sau un bug al sistemului. A devenit o funcționalitate de bază, iar noi, la fiecare ciclu electoral, ne comportăm ca niște utilizatori care acceptă ‘Termenii și Condițiile’ fără să le citească, perpetuând astfel funcționarea defectuoasă.
Adevărata provocare nu este să găsim un salvator mai bun, ci să devenim utilizatori mai inteligenți.Poate că a sosit momentul să nu mai dăm click automat, și cred că este timpul să citim, în sfârșit, acel contract stufos și să refuzăm, cu luciditate, clauzele care ne sunt defavorabile. Adevărata schimbare nu va veni de la un alt politician-minune, ci din ziua în care majoritatea utilizatorilor vor decide că merită o versiune mai bună a sistemului de operare, una în care competența nu mai este opțională, iar responsabilitatea este inclusă în pachetul standard.
Notă: Cred cu tărie în parteneriatele care aduc valoare, inclusiv în cele dintre om și tehnologie. Acest articol a fost creat într-un dialog cu un asistent AI, pe care îl folosesc ca pe un partener de brainstorming pentru surse de informare, pentru a explora idei și a genera imagini, și pentru a-mi rafina argumentele. Analiza, viziunea strategică și reflecțiile finale, reflectă exclusiv experiența, și perspectiva mea.
Surse de informare:
- Homo Idioticus: Why We Are Stupid and What to Do About It Kindle Edition, by Cezary Pietrasik
- Four Stages of Competence: How We Learn New Skills, by Chris Meyer
- Gerrymandering Explained – The practice has long been a thorn in the side of American democracy, but it’s becoming a bigger threat than ever, by Michael Li
- Romania at the end of Klaus Iohannis’ two-term presidency, by Keno Verseck