Acum un an, în articolul „Starea securității fizice în 2025 – tendințe globale și lecții pentru viitor“, am analizat concluziile raportului Genetec privind evoluția industriei de securitate fizică. Acel material evidenția câteva direcții strategice care păreau să definească perioada imediat următoare: accentul pe reziliența cibernetică, migrarea către soluții hibride de cloud, integrarea crescută între departamentele IT și securitate fizică, precum și rolul emergent al inteligenței artificiale.
Un an mai târziu, putem evalua acuratețea acelor predicții și extinde analiza către orizontul anului 2026. Recent, publicația Facilities Management Advisor a publicat un set de patru predicții pentru securitatea fizică în 2026, bazate pe perspectivele aceluiași furnizor de soluții, Genetec, care confirmă, în mare parte, tendințele identificate anterior: flexibilitatea în modelele de implementare, maturizarea aplicațiilor de inteligență artificială, accelerarea modernizării sistemelor de control acces și convergența sistemelor conectate în platforme unificate.
În acest articol, am extins această analiză prin adăugarea a altor trei predicții, derivate din evaluarea amenințărilor emergente, a evoluției cadrului normativ european și a constrângerilor operaționale cu care se confruntă organizațiile din România. Am adoptat o abordare specifică managementului riscului: fiecare tendință este evaluată prin prisma posibilităților tehnologice, a implicațiilor pentru procesele decizionale, și a alocării resurselor de securitate pe termen mediu.
Consider că, contextul românesc prezintă particularități care merită atenție distinctă față de: obligațiile de conformitate cu reglementările europene, un deficit structural de competențe specializate și nevoia de a integra sisteme din generații tehnologice diferite. Predicțiile care urmează sunt formulate prin prisma acestor realități, cu accent pe aplicabilitatea practică pentru profesioniștii din domeniu.
1. Modelele de implementare evoluează spre flexibilitate și evaluare contextuală…
Decizia privind arhitectura sistemelor de securitate, infrastructura locală, serviciile în cloud sau configurațiile hibride, va trebui luată, pe baza unei strategii bazată pe flexibilitate și scalabilitate. O abordare riguroasă presupune evaluarea fiecărei componente în funcție de o serie de criterii specifice: cerințe de performanță, structura costurilor pe ciclu de viață, obligații privind rezidența și protecția datelor, precum și capacitatea internă de administrare.
Din perspectiva managementului riscului, arhitecturile deschise oferă avantaje semnificative, deoarece reduc dependența de un singur furnizor (un risc frecvent subestimat) și permit adaptarea incrementală pe măsură ce cerințele evoluează. Interoperabilitatea devine un criteriu de selecție cu pondere crescută în procesul de achiziție. Pentru organizațiile din România, această tendință oferă oportunitatea de a construi sisteme adaptate realităților locale, evitând atât rigiditatea soluțiilor exclusiv locale, cât și vulnerabilitățile asociate dependenței totale de infrastructura cloud.
Implicație practică: Când planifici un sistem de securitate, e tentant să presupui de la început că totul va sta pe serverele tale sau, dimpotrivă, că totul merge în cloud. Aici este greșeala: iei decizia înainte să analizezi consecințele. O evaluare serioasă a riscurilor ar trebui să trateze alegerea modelului de implementare ca pe orice altă variabilă, cu avantaje, dezavantaje și costuri care trebuie cântărite explicit. Altfel, nu faci analiză, ci doar confirmi o preferință pe care o aveai deja, iar preferințele netrerecute prin filtrul realității au obiceiul neplăcut de a se transforma în probleme costisitoare.
2. Inteligența artificială trece de la capabilități teoretice la rezultate măsurabile…
După ani, în care am tot auzit că inteligența artificială „va revoluționa securitatea”, lumea a început, în sfârșit, să pună întrebările corecte. Nu, „ce poate face în teorie?”, ci „ce face concret pentru mine?”. Câte alarme false am eliminat? Cât de repede găsesc o înregistrare relevantă în zeci de ore de arhivă video? Pot anticipa când o cameră va ceda înainte să cedeze efectiv? Acestea sunt întrebări serioase, iar faptul că industria începe să le pună este un semn de maturizare. Tehnologia impresionantă care nu livrează rezultate măsurabile rămâne doar o cheltuială cu prezentare frumoasă.
Această evoluție reflectă o abordare sănătoasă a riscului tehnologic. Organizațiile care adoptă soluții bazate pe inteligență artificială fără mecanisme clare de evaluare a eficacității se expun atât riscurilor de performanță sub așteptări, cât și riscurilor reputaționale asociate utilizării netransparente a acestor tehnologii. Cerințele de transparență și responsabilitate în implementare devin standarde de piață, nu diferențiatori. Furnizorii vor trebui să documenteze metodologia algoritmilor, fluxurile de date și mecanismele de control uman.
Implicație practică: Când cumperi un sistem care promite că „folosește inteligență artificială”, nu te mulțumi cu promisiunea. Cere cifre: cu cât scad alarmele false? Cât timp economisesc operatorii? Și, mai ales, cere să ți se explice cum funcționează, nu în detalii de programare, ci suficient cât să înțelegi ce decide sistemul, și de ce. Dacă furnizorul nu poate, sau nu vrea să răspundă, e un semnal de alarmă. Asigură-te că poți verifica ulterior dacă sistemul face ce a promis. Un furnizor care nu acceptă să fie auditat îți cere, de fapt, să-l crezi pe cuvânt. Pe banii tăi.
3. Sistemele de control acces devin platforme pentru date operaționale…
Funcția tradițională a controlului accesului, autorizarea sau restricționarea intrării în spații diverse, reprezintă doar o fracțiune din valoarea potențială a acestor sisteme. Datele generate permit aplicații extinse: optimizarea consumului energetic corelat cu ocuparea reală a spațiilor respective, planificarea spațiilor de lucru, analiza fluxurilor pentru managementul situațiilor de urgență.
Accesul prin telefon și autentificarea biometrică schimbă fundamental modul în care gestionăm identitatea persoanelor. Privind prin prisma riscului, aceste tehnologii aduc beneficii evidente, nu mai pierzi carduri, nu ți le mai fură nimeni, dar vin și cu vulnerabilități noi: depinzi de telefonul personal al angajatului, iar datele biometrice, odată compromise, nu pot fi schimbate ca o simplă parolă. Modelul „Acces ca Serviciu” (Access Control as a Service – ACaaS) câștigă teren prin avantajele sale în termeni de scalabilitate și predictibilitate a costurilor. Companiile vor întreținere mai simplă, costuri pe care le pot anticipa și sisteme care cresc odată cu ele, fără să arunce totul la gunoi. Combinația dintre infrastructură locală și cloud, așa-numitul model hibrid, pare să fie compromisul rezonabil pentru cei care nu vor să parieze totul pe o singură variantă, iar unificarea controlului accesului cu supravegherea video într-o singură platformă are sens practic: vezi totul dintr-un loc, gestionezi mai puține sisteme separate..
Implicație practică: Greșeala clasică: tratezi sistemul de control acces ca pe o problemă strict de securitate, îl dai în grija departamentului care se ocupă de pază și uiți de el. Dar acest sistem știe câți oameni sunt în clădire, când vin, când pleacă, ce zone folosesc. Informații de care au nevoie cei care plătesc facturile la energie, cei care planifică spațiile de birouri, cei care organizează evacuări. Dacă nu vorbești cu ei când îți proiectezi sistemul, vei descoperi mai târziu că ai date valoroase captive într-un sistem pe care nimeni altcineva nu-l poate accesa, iar atunci, integrarea va costa dublu.
4. Convergența sistemelor impune platforme unificate de management…
Numărul de dispozitive conectate dintr-o clădire modernă a explodat: senzori de mediu, sisteme de climatizare inteligente, camere video, cititoare de acces, contoare, alarme. Fiecare dintre ele generează date, fiecare poate deveni o vulnerabilitate, iar când le administrezi separat, echipa de securitate cu sistemele ei, IT-ul cu ale lui, administratorul clădirii cu altele, obții ineficiență, răspuns lent și zone întregi pe care nimeni nu le vede complet. Niciun departament nu are imaginea de ansamblu, dar fiecare este convins că partea lui funcționează, și asta până când nu mai funcționează nimic.
Am scris pe larg despre această problemă în articolul „Convergența dintre Securitatea IT și Securitatea Fizică – Rolul Consultantului de Securitate“. Concluzia de acolo rămâne valabilă: separarea dintre securitatea fizică și cea IT nu mai poate funcționa ca model de protecție. Un atac cibernetic poate dezactiva camerele și sistemele de acces; o breșă în perimetrul fizic poate oferi acces direct la rețele critice. Cele două lumi s-au unit deja la nivel tehnologic; întrebarea este dacă organizația ta a înțeles asta sau încă operează cu două departamente care nu comunică. Platformele unificate de management sunt răspunsul logic la o realitate pe care nu o mai poți ignora. Vizibilitate consolidată, capacitatea de a corela evenimente din domenii diferite, un singur loc din care vezi ce se întâmplă, acestea sunt criteriile care contează, iar când alegi o astfel de platformă, verifică trei lucruri: că poate integra ce ai deja instalat, arhitectura este deschisă și mecanismele de securitate cibernetică sunt solide.
Implicație practică: Dacă evaluarea ta de risc are un capitol pentru securitatea fizică și altul, complet separat, pentru securitatea IT, ai o problemă. Nu pentru că ar fi greșit să le analizezi distinct, ci pentru că undeva între ele există o zonă pe care nimeni nu o vede. Acolo se întâmplă incidentele care te surprind. O evaluare serioasă tratează securitatea fizică, cibernetică și operațională ca pe un singur sistem cu puncte de intersecție critice, și dacă nu identifici acele puncte explicit, nu faci analiză de risc, faci două liste separate care te lasă orb exact acolo unde contează.
5. Tehnologiile de falsificare digitală devin vectori de atac asupra securității fizice…
Capacitățile de generare a conținutului audio și video falsificat au atins un nivel de sofisticare care le transformă în amenințări operaționale pentru securitatea fizică. Scenariile de risc includ: utilizarea vocii clonate pentru obținerea autorizărilor de acces prin inginerie socială, compromiterea sistemelor biometrice prin imagini sau înregistrări fabricate, manipularea probelor video în investigații.
Aceste amenințări impun reevaluarea controalelor existente. Procedurile bazate exclusiv pe recunoașterea vocală pentru autorizări de urgență prezintă vulnerabilități semnificative. Sistemele biometrice unimodale, care se bazează pe un singur factor de autentificare, nu mai oferă nivelul de asigurare considerat anterior adecvat. Măsurile de atenuare includ implementarea autentificării multifactor pentru operațiuni sensibile, adoptarea tehnologiilor de detectare a conținutului falsificat și reintroducerea verificărilor umane directe în procedurile critice.
Implicație practică: Până nu demult, dacă primeai un apel de la șeful tău cerându-ți să deschizi o ușă sau să transferi niște bani, puteai să te bazezi pe faptul că vocea lui era… a lui. Astăzi, tehnologia poate clona o voce în câteva secunde, folosind înregistrări publice, iar imaginile video nu sunt nici ele de încredere. Dacă analiza ta de amenințări nu include scenarii în care cineva folosește o voce sau o imagine falsificată pentru a păcăli un angajat sau un sistem biometric, atunci analizezi riscurile de ieri, nu pe cele de mâine. Verifică procedurile existente: ai un al doilea nivel de confirmare pentru solicitările sensibile? Poți detecta o înregistrare falsificată? Dacă răspunsul e „nu știu”, ai găsit prima prioritate.
6. Cadrul normativ european redefinește cerințele pentru sistemele de securitate…
Anul 2026 aduce ceva ce mulți au ignorat, până acum: obligațiile de pe hârtie devin verificări reale. La nivel european, Directiva NIS2 a extins lista sectoarelor obligate să ia în serios securitatea cibernetică. În România, această directivă a fost transpusă prin Ordonanța de Urgență nr. 155/2024, publicată la finalul anului trecut, care stabilește cadrul pentru securitatea cibernetică a rețelelor și sistemelor informatice din spațiul civil. Ce înseamnă asta concret? Anexele 1 și 2 ale ordonanței definesc sectoarele vizate: energie, transporturi, sănătate, infrastructură digitală, apă și apă uzată, administrație publică, spațiu, servicii poștale, gestionarea deșeurilor, producția alimentară, fabricarea de echipamente. Dacă organizația ta se încadrează în aceste categorii și depășește pragurile de dimensiune pentru întreprinderi mijlocii sau mari, ai obligații clare: înregistrare la DNSC, audit de securitate cibernetică, raportarea incidentelor în 24-72 de ore, programe de instruire pentru angajați și, nu în ultimul rând, desemnarea unei persoane responsabile pentru securitatea rețelelor. Sancțiunile nu sunt deloc de neglijat: până la 10 milioane de euro sau 2% din cifra de afaceri anuală la nivel mondial pentru entitățile esențiale. Atacul ransomware din 2024 care a afectat 26 de spitale românești prin intermediul unui furnizor de servicii, menționat explicit în preambulul ordonanței, arată că aceste scenarii nu sunt teoretice. Aici intervine partea pe care mulți o scapă din vedere: sistemele de securitate fizică conectate în rețea, camere IP, controlere de acces, servere de stocare video, sunt, din punct de vedere tehnic, sisteme informatice. Ele intră în perimetrul acestor reglementări. O cameră cu firmware neactualizat sau un controler de acces cu parolă implicită nu este numai o problemă de securitate fizică, e o vulnerabilitate cibernetică raportabilă.
Dacă folosești recunoaștere facială sau analiză video „inteligentă” în sistemul tău de supraveghere, Regulamentul european privind inteligența artificială te privește direct. AI Act clasifică aceste utilizări drept aplicații cu risc ridicat, ceea ce înseamnă obligații concrete: documentație tehnică detaliată, transparență față de persoanele monitorizate și supraveghere umană reală, nu bifată formal. Nu poți să instalezi un sistem, să apeși pe „automatic” și să uiți de el. Sancțiunile pentru neconformitate, și aici sunt uriașe, vorbim de amenzi care pot ajunge la 35 de milioane de euro sau 7% din cifra de afaceri globală. Întrebarea nu este dacă îți permiți să te conformezi, ci dacă îți permiți să nu o faci.
Regulamentul General de Protecția Datelor (GDPR) nu a dispărut și nici nu și-a pierdut relevanța. Dacă ai sisteme video de supraveghere sau sistem de control acces, mai ales unul care colectează date biometrice, ești operator de date cu caracter personal, cu tot ce presupune asta: temei legal valid pentru prelucrare, informarea persoanelor vizate, evaluare de impact (DPIA) pentru prelucrările cu risc ridicat și măsuri tehnice adecvate. Aici există un punct pe care multe organizații îl ignoră: mentenanța. Compania licențiată de IGPR care îți întreține sistemul video sau sistemul de control acces are acces la înregistrări, la jurnale, uneori la date biometrice. Din perspectiva GDPR, acea companie este împuternicit al operatorului, iar tu ai obligația legală să închei un acord de prelucrare a datelor cu ea, icu precizarea că acest document nu este o anexă la contractul de service, ci un document care stabilește clar ce poate face cu datele, cum le protejează și ce se întâmplă la încetarea colaborării. Fără acest acord, nu ai doar o problemă de conformitate, ai o breșă pe care orice control al Autorității Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal o va identifica imediat, și explicația „nu am știut” nu a funcționat niciodată ca apărare.
Implicație practică: Dacă organizația ta se încadrează în sectoarele din Anexele 1 și 2 ale OUG 155/2024, nu mai poți trata conformitatea ca pe ceva ce „rezolvăm mai târziu”. Orice proiect nou de securitate, fie că vorbim de camere, control acces sau senzori, trebuie să includă din start întrebările incomode: cine răspunde de actualizările de securitate? Cum documentăm configurațiile? Ce raportăm și cui, dacă apare un incident? Termenul pentru înregistrarea la DNSC a trecut deja pentru multe entități, iar auditul de securitate cibernetică nu este opțional.
7. Deficitul de competențe accelerează adoptarea serviciilor gestionate și a automatizării…
Disponibilitatea limitată a personalului calificat pentru operarea și întreținerea sistemelor de securitate integrate reprezintă o constrângere structurală. Această realitate impune adaptări în modelele operaționale ale organizațiilor.
Se conturează, trei direcții de răspuns. Prima: externalizarea către furnizori de servicii, care preiau funcții precum monitorizarea continuă, administrarea sistemelor și răspunsul la incidente. A doua: automatizarea sarcinilor repetitive, verificarea stării echipamentelor, corelarea primară a alarmelor, generarea rapoartelor de conformitate. A treia: simplificarea interfețelor pentru a permite operarea de către personal cu pregătire generalistă. Din perspectiva riscului, externalizarea introduce dependențe noi care trebuie gestionate prin contracte, acorduri de nivel al serviciilor (SLA) și mecanisme de monitorizare a performanței furnizorilor. Automatizarea necesită validare riguroasă pentru a evita erorile sistematice.
Implicație practică: Dacă planul tău de securitate presupune „angajăm oameni competenți când avem nevoie”, nu ai un plan, ai o speranță. Persoanele care știu și securitate fizică, și IT nu stau pe margine așteptând să-i suni. Sunt deja luați. Organizațiile care nu recunosc explicit acest deficit în strategia lor de resurse umane vor descoperi că nu pot opera ce au cumpărat. Externalizezi către un furnizor de servicii gestionate? Evaluează riscul de dependență. Automatizezi? Verifică dacă ai pe cineva care să supravegheze automatizarea. Investești în formarea internă? Calculează cât durează până vezi rezultate. Fiecare opțiune vine cu compromisuri. Treaba ta e să le cunoști înainte să alegi, nu după ce ai rămas fără soluții.
Predicțiile pe care le-am formulate în acest articol nu sunt certitudini, ci scenarii cu probabilitate semnificativă de materializare, derivate din analiza sistematică a factorilor de influență identificabili la momentul actual. Managementul eficient al securității fizice în orizontul anului 2026 va impune dezvoltarea unui set de competențe care depășește perimetrul tehnic tradițional. Înțelegerea cadrului de reglementare, capacitatea de integrare a sistemelor eterogene, gestionarea relațiilor cu furnizorii și adaptarea continuă la un peisaj al amenințărilor în transformare devin componente esențiale ale profilului profesional necesar.
Organizațiile/companiile care adoptă o abordare structurată a acestor tendințe, fundamentată pe principiile managementului riscului, vor dispune de un avantaj competitiv semnificativ în protejarea activelor, a personalului și a continuității operaționale. Cele care tratează aceste evoluții ca preocupări secundare sau le amână în așteptarea unor „certitudini” vor constata că incertitudinea nu scutește pe nimeni de consecințe.