Într-o lume ideală, undeva într-un univers paralel, pe Pământul acelui univers, posturile de conducere în instituțiile guvernamentale și în companiile controlate de guvernele țărilor, se acordă printr-o metodologie simplă: concursuri pe bază de competențe, experiență, principii de etică și moralitate. În aceast univers, experiența și competența sunt considerate cheia succesului, iar meritocrația nici măcar nu a fost inventată.
Dar, haideți înapoi în universul nostru, pe Pământ, mai precis în România, unde realitatea pare să imite arta… sau cel puțin o formă de artă foarte abstractă, unde România a adoptat un sistem “inovativ” de selecție pentru pozițiile de conducere în instituțiile și companiile de stat. În locul competenței, experienței, a principiilor de etică și moralitate, avem “dedicația“. Este un termen codificat, o alchimie subtilă care transformă loialitatea politică și conexiunile în competență și calificări. Cine are nevoie de ani de studiu și experiență când ai o listă de prieteni influenți și un abonament la partidul potrivit?
Exemple ipotetice, dar teribil de apropiate de realitate, avem de peste tot: un frizer cu facultate particulară în studii de drept terminată la 32 de ani, fără să aibă vre-o experiență, în industria jocurilor de noroc, a fost numit sef la oficiul Național pentru Jocuri de Noroc. Personajul întrebat despre legislația domeniului peste care a fost numit șef, răspunde iritat să-l lase să “intre în pâine” și le spune el toate cele despre legislația asta. Să nu uităm, tot exemplu ipotetic, despre acel specialist în vinificație, promovat la conducerea Agenției de Mediu, sub pretextul că “dacă poți distinge un Merlot de un Cabernet, cu siguranță poți face distincția între nivelurile de poluare”.
În această lume fascinantă, competența este opțională, iar curriculum vitae-ul unui candidat ideal pentru funcții publice se măsoară în like-uri pe Facebook, urmăritori pe Instagram și, bineînțeles, în numărul de dedicații pe care le poate aduce partidului. Ah, meritocrația … cu dedicație, un spectacol remarcabil de demn de urmărit, atât de lung încât ar putea concura cu telenovelele, și cu o distribuție la fel de variată și colorată.
Competența opțională …
Pe măsură ce ne aventurăm mai adânc în labirintul administrației de stat românești, descoperim o adevărată Atlantidă, un continent pierdut al competenței, unde abilitățile reale sunt la fel de rare și de prețuite ca relicvele unei civilizații dispărute. În această lume stranie, competența nu este doar opțională, ci uneori privită cu suspiciune, ca și cum ar fi un străin care a intrat fără invitație la o petrecere privată.
Este un fenomen fascinant, aproape mistic, cum “competența” s-a transformat într-o noțiune opțională, mai degrabă decât o cerință. Nu este de mirare că, în acest scenariu, a fi competent este văzut mai mult ca un hobby, nu ca o necesitate.
Pentru a ilustra, să ne imaginăm un scenariu ipotetic, dar foarte familiar: Ministerul Dezvoltării Tehnologice, o instituție fictivă desigur, decide să angajeze un nou director general pentru Institutul de Tehnologie Avansată aflat în subordinea sa. Procesul de selecție, în mod surprinzător, se bazează pe o serie de criterii “inovatoare”. Primul test este un concurs de “Cine știe cel mai puțin despre tehnologie“, unde candidații cu cele mai creative răspunsuri la întrebări cum ar fi “Ce este un email?” și “La ce servește internetul?” sunt punctați cel mai bine. “Căutăm pe cineva care să aducă o perspectivă proaspătă, neîngrădită de cunoștințele convenționale de tehnologie”, explică președintele comisiei, în timp ce notează impresionat răspunsul unui candidat: “Internetul este, probabil, o nouă marcă de detergent”.
Următorul test este o probă de “capacitate de adaptare”, în care candidații trebuie să demonstreze abilitatea de a evita întrebările incomode printr-un joc de “adevăr sau provocare”, transformat în “evaziune și distracție”. Cel care reușește să schimbe subiectul cel mai rapid când este întrebat despre planurile sale de dezvoltare pentru institut este imediat avansat în topul preferințelor. Nu în ultimul rând, se acordă puncte bonus pentru “cunoștințe obscure”, precum abilitatea de a citi în frunzele de ceai sau de a ghici viitorul institutului în bile de cristal. “Aceste abilități unice ne arată că un candidat este deschis la noi metode de rezolvare a problemelor”, afirmă cu entuziasm un membru al comitetului de selecție, în timp ce încearcă să descifreze dacă umbra din ceașca de ceai semnifică o viitoare creștere a bugetului sau doar o pauză de cafea prelungită.
Aceste exemple ipotetice, deși inventate și exagerate, aruncă o lumină satirică asupra unui fenomen bizar, deși recognoscibil, în care competența, cunoștințele de specialitate sau alte calități apreciate de meritocrați sunt adesea mai puțin relevante decât capacitatea de a naviga prin apele tulburi ale politicii și ale managementului de tip “lăsa lucrurile așa cum sunt”. În acest context, meritocrația își pierde din valoare și se transformă în ceva atât de străin încât ar putea fi o relicvă dintr-un trecut demult apus.
Cursa către mijloc, sau cum mediocritatea devine un “standard de aur” …
În această explorare a meritocrației … cu dedicație, ajungem la o etapă fascinantă, pe care am numit-o “cursa către mijloc” unde mediocritatea nu doar că este acceptată, ci chiar celebrată cu fast, un fel de festival al mediocrității, unde aleșii sunt chemați să participe, dar nimeni nu strălucește prea tare, pentru a nu-i ofusca pe ceilalți. Aici, în această competiție neobișnuită, participanții nu se grăbesc să ajungă la excelență în ceea ce fac ci, dimpotrivă, să ajungă cât mai aproape de mediocritate, un loc sigur, confortabil, departe de pericolele inerente ale excelenței sau ale inovației prea strălucitoare. Să ne imaginăm, deși realitatea, de multe ori e mai tare decât imaginația:
- O scenă demnă de o comedie de situații, în care directorii instituțiilor de stat sunt selecționați prin concursuri de tipul “Cine poate vorbi cel mai mult timp fără a spune de fapt nimic?”. Participanții, cu un talent inegalabil de a umfla discursuri pline de platitudini, se întrec în generalități, evitând cu măiestrie orice substanță sau angajament clar. “Este vital să avansăm în direcția corectă, respectând principiile fundamentale ale progresului nostru”, ar putea declama un candidat, spre deliciul unei audiențe care se întreabă care ar fi, de fapt, acea direcție.
- O instituție în care promovarea nu se bazează pe realizări remarcabile sau inovație, ci pe capacitatea de a rămâne cât mai neobservat posibil. “Dacă poți trece o întreagă zi fără să faci valuri sau să atragi atenția, atunci ești un manager ideal”, se aude șoptind pe coridoare. Este o lume unde “excelența în mediocritate” este motto-ul neoficial, iar angajații sunt instruiți în arta de a fi suficient de buni, dar nu prea buni.
- Un concurs anual de performanță al unei agenții guvernamentale, unde criteriile de evaluare includ “cel mai lung timp petrecut la cafea” și “cele mai multe documente pierdute într-o lună”. Câștigătorii sunt aplaudați pentru capacitatea lor de a menține status quo-ul, primind trofee sub formă de pixuri care nu scriu și agende goale.
- Și în final, avem premiul pentru o competiție strânsă pentru titlul de “Cel mai mediocru proiect”. Proiectele sunt atent evaluate de un juriu format din foști și actuali campioni ai mediocrității, care acordă puncte pentru lipsa de inovație, redundanța și utilizarea excesivă a jargonului inutil. “Am fost profund impresionat de acest proiect care propune să rezolve o problemă care nu există, cu o soluție care nu funcționează. Este esența pură a mediocrității”, mărturisește un membru al juriului, vizibil emoționat.
Toți cei care aspiră la mai mult decât mijlocul clasamentului sunt priviți cu o ușoară nedumerire, ca și cum ar încerca să strice echilibrul delicat al unui sistem perfect ajustat să nu producă nimic remarcabil. Așa se scrie, în paginile umplute cu aer ale istoriei administrative, povestea “Cursei către mijloc”, o odisee a conformismului, unde singura victorie este să nu ieși în evidență.
Astfel, “Cursa către mijloc” devine nu doar o strategie de supraviețuire în ecosistemul administrativ românesc, ci un mod de viață. Este o celebrare a confortului oferit de mediocritate, unde a excela este un risc, iar a rămâne invizibil este o virtute. În această lume, a fi mediocru este cel mai sigur drum către succes, un succes definit, desigur, în cei mai mediocri termeni.
Devotamentul ca monedă de schimb …
Continuând să explorăm peisajul agitat al guvernării românești, ajungem la un subiect pe care l-am numit “Devotamentul ca monedă de schimb” unde vom aborda modul în care loialitatea și devotamentul față de anumite formațiuni politice se transformă într-un bilet de aur pentru accesul la funcțiile de conducere, făcând competența și integritatea să pară neînsemnate.
Într-un birou dintr-o instituție publică, mai mulți candidați așteaptă cu nerăbdare o evaluare, care “trebuie” făcută pentru a ocupa o poziție de conducere, dar spre deosebire de orice proces de selecție obișnuit, aici criteriile sunt diferite. “La câte evenimente ale partidului ai participat în ultimul an?” devine o întrebare-cheie, urmată de banalități precum “Aveți experiența necesară pentru acest rol?”. Participanții se întrec în a-și arăta dedicația, prezentând selfie-uri la evenimente politice și retweet-uri entuziaste ale liderilor de partid, știind că aceste dovezi ale loialității vor cântări mai greu decât orice diplomă sau referință profesională.
În acest scenariu, un candidat deosebit de inovator își aduce propria torță la interviu, gata să depună jurământul de credință pe o copie a programului partidului, lumina flăcării reflectându-se în ochii comisiei cu o strălucire de adorație. “Voi urma partidul oriunde, în lumină și în întuneric”, promite el, în timp ce în fundal răsună imnul partidului, interpretat solemn la un acordeon.
Într-o altă instituție, într-o sală de conferințe, se desfășoară o prezentare inovatoare: “Networkingul politic – cum să avansezi fără să știi nimic”. Aici, aspiranții la funcții înalte sunt instruiți în arta subtilă a cultivării relațiilor politice, o disciplină mult mai prețuită decât competențele de leadership sau cunoștințele de specialitate. Un tânăr entuziast își împărtășește secretul succesului: “Pur și simplu stai în fața camerei la fiecare conferință de presă. Te vor observa. Te vor iubi. Te vor numi.” Aceasta este noua meritocrație, unde “a fi văzut” este mai important decât “a face”.
Dar să nu uităm de ceremonia de înmânare a “Ordinului de loialitate”, un eveniment anual unde cei mai devotați susținători sunt recompensați nu doar cu plachete și diplome, ci și cu promisiuni de posturi viitoare. “Este o onoare să primesc acest premiu”, declară un laureat, “Aștept cu nerăbdare să-mi încep mandatul ca director, indiferent de domeniul în care voi fi numit. După toate acestea, cine are nevoie de experiență când ai dedicație?” Astfel, în aceste vremuri tulburi, “Devotamentul ca monedă de schimb” devine o dovadă că, într-un domeniu în care abilitățile tehnice și etica profesională sunt adesea umbrite de spectacolul loialității politice, cei mai iscusiți nu sunt neapărat cei mai competenți, ci cei mai dedicați. În această lume, deviza nescrisă pare să fie: “Nu ce știi contează, ci cât de tare aplauzi”.
Morala dubioasă și arta pierdută a integrității …
Pe măsură ce ne apropiem de finalul turului nostru prin minunata junglă a administrației publice românești, nu putem să nu ne oprim să admirăm exotica floră și faună din “Morala dubioasă și arta pierdută a integrității”. Aceasta este locul unde principiile morale sunt mai degrabă sugestii decât reguli, iar integritatea este adesea considerată un mit urban.
În această lume, un nou joc este la modă printre aspiranții la funcții publice: “Twister-ul etic”. Regulile sunt simple: trebuie să îți contorsionezi principiile în așa fel încât să poți atinge simultan toate punctele de interese, fără a cădea în capcana de a lua decizii pur etice. “Vezi, secretul este să nu te angajezi prea mult în nicio direcție”, explică un jucător veteran, în timp ce își încurcă brațele într-o încercare de a atinge “profitul personal” și “interesul public” în același timp.
Mai departe, un workshop intitulat “Cum să spui adevărul fără a-l spune de fapt” atrage mulțimi de noi candidați la numiri pe posturi publice. Aici, participanții învață cum să navigheze cu grație prin interviuri și conferințe de presă, folosind o combinație ingenioasă de jumătăți de adevăruri, echivocuri și, când e nevoie, un entuziasm teatral pentru subiecte complet irelevante. “Dacă te întreabă de corupție, răspunde cu entuziasm despre planurile de plantare a copacilor. E ecologic și distrage atenția!”, sugerează un instructor, în timp ce participanții își notează febril.
Nu trebuie să trecem cu vederea nici faimosul “Concurs de dispariție a dovezilor”, o competiție unde cel mai rapid mod de a “curăța” un birou de documente compromițătoare este premiat cu ovații și un curs avansat de “Gestionarea memoriei colective”. “Cel mai important lucru este să nu lași urme. Dacă nu e scris, nu s-a întâmplat”, declară câștigătorul, demonstrând o tehnică impresionantă de evaporare a fișierelor sensibile.
Și, într-un colț izolat, găsim un seminar emoționant dedicat “Reinventării integrității”, unde integritatea nu este văzută ca o constrângere morală, ci ca un concept fluid, care poate fi adaptat în funcție de necesitățile momentului. “Integritatea este ca argila”, filozofează un speaker, “poți să o modelezi după cum îți dorești, cât timp păstrezi aparențele“. Astfel, “Morala dubioasă și artă pierdută a integrității” se dovedește a fi un teritoriu fascinant, unde etica flexibilă și acrobațiile morale sunt norma, nu excepția. În această lume unde bunele intenții sunt adesea camuflate sub straturi de oportunități personale, unicul trofeu râvnit este supraviețuirea politică, iar singura regulă de aur este că, la sfârșitul zilei, arta cea mai apreciată este aceea de a rămâne în joc, cu orice preț.
Apel la acțiune … disimulat …
După ce am călătorit împreună prin acest tărâm minunat al meritocrației … cu dedicație, unde competența este opțională, mediocritatea este celebrată, dedicația politică este moneda de schimb supremă, iar morala și integritatea sunt arte pierdute, am ajuns, dragi prieteni, la destinație. Și ce destinație glorioasă este! O lume în care realitatea depășește orice satiră, iar absurdul devine norma.
Aici, în această concluzie, nu îmi rămâne decât să fac un apel la acțiune, desigur, într-un mod cât se poate de discret, pentru a nu tulbura apele deja suficient de agitate ale acestei lumi paradoxale.
Este momentul, poate, să ne reconsiderăm prioritățile. Să ne întrebăm, într-o doară, dacă nu cumva ar fi momentul să readucem pe agenda publică niște concepte uitate, precum competența reală, integritatea neclintită și dedicarea autentică față de binele comun, în locul loialităților orbite și al manevrelor de culise. Dar cum să facem asta, într-o lume care premiază exact opusul?
Ca să respect formatul anterior, poate ar trebui să începem prin a organiza un concurs național de “Cea mai realistă fantezie”, unde participanții să propună idei inovative pentru o administrație bazată pe meritocrație autentică. Câștigătorul ar putea fi recompensat cu un trofeu invizibil, simbolizând, desigur, probabilitatea ca această idee să fie implementată în realitate.
Sau, poate, să lansăm o campanie de conștientizare intitulată “Integritatea nu este o opțiune”, în care să distribuim ochelari speciali care permit purtătorilor să vadă integritatea, sau lipsa acesteia, în acțiunile oficialilor noștri. O metodă sigură de a aduce transparență, chiar și în mod figurativ.
Și de ce să nu introducem un nou curs obligatoriu în școli și universități: “Arta de a fi competent”? Aici, tinerii ar putea învăța că a fi capabil și a avea cunoștințe solide este, de fapt, cool și merită să fie urmărit, spre deosebire de vechile modele de “succes” bazate pe cine cunoști, nu pe ce știi.
Dar, până când aceste viziuni utopice vor prinde contur în realitatea noastră, trebuie să navigăm în apele acestei lumi printr-un amestec de speranță și realism.
Să fim noi înșine modele de integritate și competență, chiar dacă acest lucru pare să ne transforme într-o specie amenințată cu dispariția.
Să nu uităm că fiecare gest mic contează și că, în cele din urmă, valurile pe care le generăm pot eroda chiar și cele mai vechi structuri ale puterii.
Astfel, o “meritocrație … cu dedicație” nu va mai fi doar titlul unei satire, ci poate deveni o descriere a unei noi realități, unde dedicația față de principii, competență și integritate este ceea ce definește cu adevărat meritocrația. Un loc unde satirele despre administrația publică vor deveni relicve ale trecutului, pentru că realitatea va fi mult prea bună pentru a fi satirizată. Îndrăzniți să credeți că este posibil! Pentru că, în final, schimbarea începe cu fiecare dintre noi.
Astfel, dragi prieteni, haideți să ridicăm stacheta, sau, mai bine zis, să o reintroducem în ecuație, și să construim împreună o lume în care meritocrația nu este doar un slogan de campanie, ci fundamentul pe care se clădește întreaga noastră societate. Este o sarcină descurajantă, fără îndoială, dar cine știe? Într-o bună zi, fanteziile noastre de astăzi ar putea deveni realitățile de mâine. Sau, cel puțin, așa îmi place mie să visez.