În contextul actual, caracterizat de o copleșitoare avalanșă informațională și de o competiție acerbă pentru atenția publicului, adevărul devine tot mai dificil de identificat. Informațiile circulă rapid, sunt interpretate diferit și, adesea, sunt distorsionate, iar această situație devine cu atât mai problematică atunci când actorii implicați în propagarea dezinformării sunt persoane care ocupă funcții oficiale sau candidează pentru astfel de poziții.
În mod ideal, liderii politici și instituționali ar trebui să joace un rol esențial în transmiterea de informații corecte, clare și verificate, contribuind astfel la o societate bine informată și echilibrată. Însă realitatea demonstrează că, pentru unii dintre aceștia, dezinformarea este o strategie intenționată, utilizată pentru a modela percepțiile colective, pentru a evita responsabilități sau pentru a-și crea un avantaj competitiv în plan politic și personal.
Din punctul meu de vedere, dezinformarea nu trebuie privită ca o simplă eroare de comunicare, ci ca un instrument strategic, deoarece urmărește manipularea opiniei publice și construcția unei realități alternative care servește interese specifice. Când această practică este exercitată de persoane aflate în poziții de putere, impactul poate fi profund și de lungă durată, afectând în mod negativ, încrederea populației în instituții, coeziunea socială și funcționarea democratică.
Am citit în CBC News, articolul “Cum folosește Trump dezinformarea în războiul său comercial cu Canada“, scris de Evan Dye, și mi-am dat seama că ar trebui să cunoaștem mai bine și să discutăm mult mai mult pe această temă a dezinformării făcută, intenționat, de oamenii puternici care pot influența destinele a milioane sau chiar miliarde de oameni. În acest articol, am scris despre cum este utilizată dezinformarea de persoane care dețin sau aspiră la funcții oficiale, am analizat scopurile urmărite prin astfel de acțiuni, și am evaluat efectele acestora asupra întregii societăți.
Ce este dezinformarea și cum diferă de alte forme de manipulare…
Pentru a înțelege mecanismele prin care dezinformarea este utilizată de persoane aflate în funcții oficiale, este necesară o delimitare clară a acestui fenomen față de alte forme de manipulare informațională cum ar fi “misinformarea“, “malinformarea” și “propaganda“. Această clarificare este esențială pentru o analiză riguroasă și coerentă a efectelor pe care astfel de practici le au asupra opiniei publice și a proceselor democratice.
Dezinformarea (eng. disinformation) se definește ca distribuirea intenționată a unor informații false sau înșelătoare, cu scopul de a manipula percepțiile, atitudinile sau comportamentele unei audiențe. Elementul esențial care o diferențiază de alte forme de comunicare eronată este intenționalitatea. Persoana care diseminează informația este conștient de natura falsă a conținutului, dar o propagă deliberat pentru a obține un anumit avantaj – politic, strategic sau ideologic.
Misinformarea (eng. misinformation) reprezintă răspândirea de informații incorecte fără intenția de a induce în eroare. Diferența fundamentală constă în absența intenției de manipulare. În unele cazuri, misinformarea poate apărea ca urmare a unei erori de interpretare, a unei surse nesigure sau a unei înțelegeri greșite, însă nu este folosită în mod conștient pentru a manipula opinia publică.
Malinformarea (eng. malinformation) se referă la informații reale, dar folosite rău intenționat, pentru a face rău, cum ar fi instigarea la ură sau violență. Altfel spus:
- Informații adevărate, dar folosite cu rea intenție.
- Manipularea cu date reale pentru a provoca daune.
- Adevăruri transformate în arme pentru a răni.
- Folosirea informațiilor reale pentru a incita la ură.
- Distorsionarea realității pentru a provoca rău.
O altă categorie importantă în analiza fenomenului este propaganda. Aceasta implică utilizarea strategică a informațiilor, fie ele adevărate, false sau parțial adevărate, cu scopul de a promova o anumită ideologie, cauză sau imagine publică. Propaganda se caracterizează printr-o selecție atentă a informațiilor, printr-o prezentare emoțională și adesea polarizantă, și printr-un interes clar în influențarea percepției colective.
Toate aceste forme: dezinformarea,“misinformarea, malinformarea și propaganda, au în comun încercarea de a influența modul în care este percepută realitatea socială. Totuși, dezinformarea se distinge prin utilizarea sa deliberată ca instrument strategic, în special de către persoane care înțeleg dinamica spațiului informațional și exploatează vulnerabilitățile cognitive și emoționale ale publicului.
De ce apelează liderii la dezinformare…
Dincolo de liderii politici, așa cum este Donald Trump, există o varietate de alți lideri care influențează diverse aspecte ale vieții noastre și mă refer, în mod special la liderii din mediul de afaceri (Elon Musk), din domeniul educației, din domeniul științei și tehnologiei, din domeniul social și comunitar, din domeniul religios și chiar la liderii informali care, deși nu au o poziție de autoritate formală, au capacitatea de a influența și de a inspira pe cei din jurul lor, Călin Georgescu, în România.
După clarificarea conceptuală a dezinformării, încerc să vă prezint rațiunile pentru care unii dintre acești lideri recurg la dezinformare, în ciuda așteptărilor legate de transparență, responsabilitate și onestitate în comunicarea publică. Utilizarea dezinformării de către astfel de actori nu este întâmplătoare, ci face parte, de cele mai multe ori, dintr-o strategie bine calculată, orientată spre menținerea sau extinderea controlului asupra spațiului public, în mod special.
Un prim motiv relevant este deturnarea atenției de la probleme reale, potențial compromițătoare. În situații de criză, când performanțele guvernamentale sunt contestate sau când apar scandaluri care pot afecta imaginea publică a unui lider, diseminarea unor informații false, dar cu puternic impact emoțional, are rolul de a distrage atenția opiniei publice și de a schimba agenda media.
Un alt motiv frecvent este construirea unui inamic imaginar, practică utilizată pentru a coagula sprijinul popular în jurul unei cauze comune. Prin desemnarea unui „adversar”, fie că este vorba de o entitate externă, o minoritate, o instituție sau o orientare ideologică, liderii politici, de exemplu, sau unii lideri informali, pot stimula o reacție de tip defensiv din partea electoratului și se pot prezenta drept apărători ai interesului național sau ai valorilor majoritare.
Legitimarea poziției proprii reprezintă o altă motivație strategică. În acest caz, dezinformarea este folosită pentru a crea sau amplifica percepții pozitive asupra competențelor, realizărilor sau eficienței liderului. Se poate recurge fie la fabricarea unor rezultate fictive, fie la reinterpretarea unor date într-o manieră convenabilă, care să consolideze încrederea publicului.
De asemenea, polarizarea deliberată a societății este o consecință vizată în mod explicit de unii lideri. Prin diseminarea dezinformării, se încurajează divizarea publicului în tabere antagonice, reducând astfel posibilitatea unui dialog constructiv sau a unui consens rațional. În momente de tensiune socială, unii liderii pot profita de atașamentul emoțional al susținătorilor lor, reducând sau chiar anulând astfel, capacitatea acestora de a gândi critic.
Nu în ultimul rând, dezinformarea poate fi utilizată ca formă de testare a reacției publicului. Lansarea deliberată a unor afirmații false sau controversate permite evaluarea pragului de toleranță al populației și calibrarea mesajelor viitoare. În funcție de răspunsul public, informația poate fi retractată, reinterpretată sau amplificată, în funcție de utilitatea sa strategică.
Prin urmare, așa cum am mai spus, dezinformarea nu trebuie tratată ca o simplă deviere de la adevăr, ci ca un instrument sofisticat de manipulare politică. Înțelegerea acestor motivații contribuie la dezvoltarea unei gândiri critice și la consolidarea rezilienței societății în fața comunicării strategice manipulative.
Cazuri concrete – de la nivel înalt la nivel local…
Dezinformarea poate părea un concept abstract, un cuvânt mare și greu de definit, până când începi să-l observi cum acționează, zi de zi, în viața reală. Nu mai e ceva teoretic sau îndepărtat când vezi cum anumite declarații, intenționat false sau trunchiate, schimbă percepțiile publice, alimentează neîncrederea și nasc tensiuni sociale. Când începem să analizăm cazuri concrete, atât de pe scena internațională, cât și de la noi din țară, începem să înțelegem că dezinformarea nu e doar o greșeală de comunicare, ci un instrument strategic, bine calibrat pentru a obține putere, influență sau capital electoral.
Donald Trump și războiul comercial cu Canada – Un exemplu recent, amplu și bine documentat într-un articol din CBC News vine din Statele Unite, unde Donald Trump, președintele în exercițiu al Statelor Unite utilizează dezinformarea în cadrul războiului comercial cu Canada. Potrivit acestui articol, Trump a lansat o serie de afirmații complet nefondate în legătură cu presupusele pierderi financiare ale SUA în relația economică cu Canada. A susținut că americanii pierd miliarde de dolari din cauza unui comerț „nedrept”, acuzând în special sistemul canadian de gestionare a produselor lactate. Problema? Datele economice oficiale contrazic aceste afirmații, iar bilanțul real arată o relație comercială relativ echilibrată.
Deși contradicțiile au fost evidențiate de analiști, economiști și instituții internaționale, Trump a continuat să repete aceleași mesaje. De ce? Pentru că astfel de afirmații servesc unui scop dublu: pe de o parte, mobilizează electoratul naționalist și îl prezintă pe Trump ca pe un lider ferm care „apără America”; pe de altă parte, mută atenția publicului de la alte probleme interne, cum ar fi anchetele sau disfuncționalitățile administrative. Aici vedem un exemplu clasic de dezinformare deliberată, care nu urmărește doar dezinformarea în sine, ci construirea unui narativ alternativ, menit să legitimeze acțiuni politice și economice discutabile.
Călin Georgescu – între discurs mesianic și teorii conspiraționiste – Pe plan local, un exemplu recent și destul de mediatizat este cel al lui Călin Georgescu, candidat la președinția României, cunoscut pentru discursurile sale cu accente naționaliste, conspiraționiste și anti-occidentale. Georgescu promovează o retorică în care România este prezentată ca o victimă constantă a influențelor externe malefice, iar soluția ar fi întoarcerea la o formă de „puritate” națională și morală, condusă de lideri providențiali.
De-a lungul aparițiilor publice, Georgescu a promovat o serie de narațiuni nefondate, de la controlul „ocultei globale” asupra resurselor țării, la acuzații fără bază împotriva unor instituții fundamentale ale statului român. Dezinformarea în cazul său este dublată de un limbaj cu impact emoțional puternic, care rezonează cu o parte a populației frustrată de situația politică actuală. Problema este că, în lipsa unor probe clare, astfel de afirmații nu doar că subminează încrederea în democrație, dar creează un teren fertil pentru radicalizare, divizare socială și ostilitate față de instituțiile legitime ale statului.
Klaus Iohannis – tăcerea strategică și dezinformarea prin omisiune – Pe un palier diferit, dar la fel de relevant, este cazul fostului președinte al României, Klaus Iohannis. Deși nu a fost acuzat direct de răspândirea unor falsuri evidente, modul în care a gestionat informațiile privind costurile deplasărilor oficiale externe poate fi considerat o formă de dezinformare prin omisiune. De-a lungul mandatelor sale, Iohannis a efectuat numeroase vizite externe, însoțite de declarații generale despre importanța acestora pentru România. Cu toate acestea, detalii esențiale precum costurile reale ale zborurilor, componența delegațiilor sau rezultatele concrete ale întâlnirilor au lipsit constant din comunicarea publică.
Această lipsă de transparență a fost criticată de opoziție, de societatea civilă, de jurnaliști și de simplii cetățeni care consideră că un astfel de comportament afectează grav încrederea în instituția prezidențială. Când autoritățile aleg să spună doar ce le convine și evită deliberat să ofere informații complete, se creează un vid informațional care alimentează suspiciuni, zvonuri și teorii ale conspirației. Astfel, chiar și tăcerea sau refuzul de a răspunde întrebărilor legitime poate deveni o formă de manipulare informațională, subtilă, dar profundă în efecte.
Așadar, ce învățăm din aceste trei exemple? Că dezinformarea nu are o singură față. Poate lua forma unei minciuni evidente, a unei teorii periculoase sau, pur și simplu, a unei tăceri convenabile. De la discursul bombastic al unui fost președinte american până la ambiguitățile unui fost lider autohton, strategia este aceeași: influențarea percepției publice pentru câștig propriu.
Indiferent de contextul în care apare, dezinformarea are întotdeauna efecte similare: distorsionează realitatea, alimentează neîncrederea și afectează relația dintre cetățean și stat, iar într-o lume în care informația circulă cu viteză și impact emoțional, capacitatea noastră de a recunoaște aceste tactici și de a le analiza critic devine o formă vitală de apărare democratică.
Efectele pe termen scurt, mediu și lung, ale dezinformării venite “de sus”…
Când vine de la un prieten sau de la cineva de pe internet, o minciună poate fi enervantă, dar atunci când vine de la o persoană cu autoritate, un președinte, un ministru, un lider de partid, sau de la o persoană care candidează pe o funcție, lucrurile devin mult mai complicate. Dezinformarea care vine „de sus”, adică de la persoane cu influență și putere, are un impact mult mai mare decât o simplă eroare de comunicare. Și, cel mai adesea, efectele nu se văd imediat. Se acumulează, se infiltrează, și apoi… explodează în neîncredere, diviziune și haos informațional.
Pe termen scurt. Confuzie și pierderea reperelor – Primul efect vizibil al dezinformării venite din partea liderilor este confuzia. Când un oficial spune una, iar datele arată altceva, omul de rând începe să se întrebe: „Pe cine să mai cred?” Când informațiile oficiale devin confuze, sau contradictorii, încrederea în tot ce înseamnă comunicare publică începe să se clatine. Asta deschide larg ușa pentru un alt fenomen periculos: apariția teoriilor conspiraționiste. Oamenii caută explicații alternative, pentru că cele oficiale nu îi mai conving. Și odată ce intri în lumea teoriilor conspiraționiste, ieșirea nu e deloc ușoară, acolo totul pare să aibă sens, mai ales când realitatea devine greu de înțeles.
Pe termen mediu. Neîncredere în instituții și polarizare – Dezinformarea nu doar că tulbură apele, dar sapă adânc în fundația încrederii publice. Când oamenii simt că sunt mințiți sau manipulați de cei care ar trebui să-i informeze corect, își pierd încrederea în instituții. Încep să creadă că totul e o farsă, că totul e „aranjat”. Și când încrederea dispare, participarea civică scade. De ce să mai votezi sau să te implici, dacă niciunul dintre cei aflați pe liste de vot, nu e sincer? Mai mult, societatea se împarte în tabere: cei care „cred” și cei care „nu cred”. Cei care susțin un lider și cei care îl consideră un pericol. Polarizarea devine regula jocului, iar dialogul dispare. Nu mai există „împreună”, ci doar „noi contra ei”.
Pe termen lung. Normalizarea manipulării și erodarea democrației – Poate cel mai grav efect, pe termen lung, este că manipularea ajunge să pară… normală. Ne obișnuim cu jumătăți de adevăr, cu mesaje ambigue, cu discursuri care sună bine, dar nu spun nimic concret. Și asta e periculos, pentru că atunci când ne obișnuim cu dezinformarea, nu mai avem reflexul să o căutăm, să o demontăm, să ne opunem. În cele din urmă, acest climat duce la slăbirea mecanismelor democratice. O societate confuză, dezbinată și cinică nu mai poate cere liderilor responsabilitate. Nu mai știe ce să creadă, ce să susțină sau ce să ceară, iar într-o astfel de atmosferă, puterea se poate concentra ușor în mâinile celor care știu să manipuleze. Nu neapărat cei mai competenți, ci cei mai convingători.
De aceea, e atât de important să învățăm să recunoaștem dezinformarea, mai ales când vine “de sus”. Să fim atenți, curioși, critici. Nu pentru a deveni suspicioși cu orice lider sau instituție, ci pentru a ne proteja gândirea liberă și capacitatea de a construi o societate sănătoasă. Pentru că adevărul contează. Și fără el, democrația e doar o vitrină frumoasă, dar goală.
Ce putem face? Cum recunoaștem și combatem dezinformarea…
Am vorbit despre ce este dezinformarea, de ce o folosesc liderii și ce efecte are. Dar hai să fim sinceri: nu e suficient să știm toate astea dacă nu facem și ceva concret. Adevărul e că nu putem opri complet dezinformarea, e prea răspândită și prea bine ancorată în jocurile de putere. Dar asta nu înseamnă că suntem neputincioși. Din contră. Avem mai multă putere decât credem, doar că trebuie să știm cum s-o folosim.
Învață să recunoști semnele, iar primul pas e să devii atent. Nu paranoic, ci pur și simplu vigilent. Întreabă-te: “Cine a spus asta?”, “Ce dovezi aduce?”, “Cât de echilibrată pare informația?”, “Are sens sau încearcă doar să stârnească emoții?”
- De multe ori, dezinformarea vine ambalată frumos, cu titluri alarmiste, cuvinte mari și soluții prea simple la probleme complicate. Dacă ceva pare prea dramatic sau prea clar împărțit în „buni” și „răi”, trage aer adânc în piept și caută încă o sursă.
- Nu te opri la prima sursă. Verificarea informației din mai multe surse e un obicei sănătos. Dacă un politician face o afirmație controversată, caută dacă alte instituții media au preluat-o, dacă există reacții oficiale sau analize neutre. Compară. Pune lucrurile cap la cap, și ai grijă la sursele „preferate”.Doar pentru că îți plac sau îți confirmă convingerile, nu înseamnă că sunt întotdeauna corecte. Adevărul nu ține cont de simpatii.
- Fii atent la emoțiile tale. Dezinformarea se bazează mult pe reacții emoționale: furie, frică, revoltă. Dacă o informație te face să simți ceva intens, întreabă-te, “de ce”. Ce parte din tine e activată? Și cui folosește acel sentiment? Să ai emoții e firesc. Să le lași să-ți conducă rațiunea, nu prea. Fă un pas în spate și analizează la rece.
- Discută cu alte persoane. Nu trăim în izolare. Discută cu prietenii, familia, colegii. Nu ca să le demonstrezi că au greșit, ci ca să înțelegi cum gândesc și să învățați unii de la alții. Uneori, o discuție calmă și deschisă face mai mult decât zece articole de fact-checking. Și dacă poți, ajută-i pe ceilalți să vadă semnele de dezinformare. Nu cu superioritate, ci cu empatie. Cu toții putem fi păcăliți. Important e să ne susținem reciproc în a gândi critic.
- Încurajează transparența și responsabilitatea. Dacă ai ocazia, cere claritate de la cei care comunică oficial. Fii genul acela de cetățean care întreabă: „De unde știți asta?”, „Unde pot verifica?” sau „Cât a costat, mai exact?” Poate părea obositor, dar e absolut necesar.
- Transparența nu vine de la sine. Trebuie cerută, iar liderii, indiferent de cât de sus sunt, trebuie să știe că publicul e atent și că nu poate fi manipulat atât de ușor. Dezinformarea funcționează cel mai bine acolo unde oamenii renunță să mai caute adevărul. Hai să nu fim dintre aceia.
Responsabilitatea democratică presupune ca liderii și instituțiile să fie permanent evaluați prin prisma acurateței informațiilor pe care le oferă și a modului în care răspund solicitărilor legitime ale cetățenilor.
De ce este important să ne pese…
Poate părea tentant să spui: „nu mă mai uit la știri, m-am săturat de minciuni și manipulare”. Și, sincer, cine te-ar putea învinovăți? Dezinformarea pare să fie peste tot, în declarațiile liderilor, în titluri de presă, în postări virale pe rețelele sociale. Uneori vine chiar din partea celor pe care, teoretic, ar trebui să ne putem baza: oficiali, instituții, și/sau persoane cu autoritate publică, și tocmai de aceea e important să ne pese. Pentru că, în momentul în care ne retragem complet din conversație, când decidem să „ne păzim liniștea” în loc să cerem claritate, lăsăm spațiu liber pentru exact acele persoane care prosperă în confuzie, incertitudine și manipulare.
Repet: dezinformarea nu e doar o problemă de comunicare greșită sau o scăpare de exprimare. Dezinformarea este o amenințare reală și profundă la adresa modului în care funcționează societatea noastră. Atunci când nu mai știm ce e adevărat și ce nu, când adevărul se pierde și faptele sunt ignorate, iar realitatea devine doar o chestiune de opinie, nu mai putem lua decizii corecte. Nici la nivel individual, atunci când votăm, când alegem ce susținem, și nici ca societate. În astfel de condiții, încrederea se prăbușește: încrederea între oameni, în mass-media, în știință, în instituții, în democrație însăși. Iar în acel gol de încredere, cine câștigă? Cu siguranță, nu adevărul, ci cei care știu să exploateze frica, suspiciunea și dezbinarea.
Ne pasă pentru că adevărul contează. Nu vorbim despre o lume perfectă sau despre certitudini absolute. Vorbim despre onestitate și despre bună-credință; despre lideri care își asumă responsabilitatea de a ne oferi fapte, nu iluzii; despre o societate în care putem să dezbatem idei fără să ne distrugem unii pe alții, în care putem să ne contrazicem fără să ne anulăm, în care putem construi pe bază de dialog, nu de ură sau suspiciune.
Cinismul e o reacție firească, dar periculoasă. E ușor să spui: „nu mai cred nimic”, dar de acolo până la paralizie socială mai e doar un pas. Mai greu, dar infinit mai valoros, este să rămâi prezent, să rămâi curios, să rămâi implicat. Să pui întrebări chiar și când ți se pare că oricum nu contează. Să îți informezi prietenii, nu prin panică, ci prin claritate. Să ceri explicații, să verifici surse, să-ți formezi opinii gândite, nu doar simțite.
Reziliența, acea capacitate de a rezista manipulării, de a nu te lăsa dus de valul narativelor toxice, nu se construiește dintr-o dată. Se antrenează, se dezvoltă cu dialog, cu reflecție, cu expunere la perspective diferite. Și da, cu curaj. Curajul de a recunoaște că uneori am fost păcăliți. Curajul de a ne răzgândi. Curajul de a spune: „nu știu, dar vreau să aflu”.
Pentru că adevărul nu e întotdeauna ușor de găsit. Nici comod, nici spectaculos. Dar merită căutat, spus și apărat, în fiecare conversație, în fiecare alegere, în fiecare acțiune de zi cu zi. Nu doar pentru noi, ci pentru o societate care să funcționeze pe bază de încredere, nu pe bază de manipulare. Să nu uităm: chiar și când pare că nu ai voce, ai întotdeauna puterea de a alege ce crezi, ce spui și ce lași să treacă mai departe. Adevărul e fragil, dar nu neputincios. Iar atâta timp cât ne pasă de el, nu va dispărea.
Impresiile voastre pozitive, sau negative, și recomandările pentru acest subiect, contează. Vă invit la dialog!