Formarea profesională a adulților: de ce spunem „nu am nevoie”

„Este imposibil ca cineva să înceapă să învețe ceea ce crede că știe deja.” (Epictet)

Public periodic invitații la diverse programe de formare profesională a adulților, printre care și la cursul de specializare „Consultant de securitate”, un program de formare cu o durată de 180 de ore, autorizat de Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale.

Reacțiile au, de regulă, aceeași formă. Câteva aprecieri, rareori un comentariu. Nicio întrebare despre program, despre evaluare sau despre ce poate face absolventul după curs. Când apare totuși o întrebare, de obicei este „Cât costă cursul?”, semn că persoana nu a citit dincolo de titlu. Am descris aceste reacții în „Ce citim când nu citim?”.

În piața securității private întâlnesc un număr considerabil de oameni care se prezintă drept consultanți de securitate fără să demonstreze că au vreo pregătire specifică în domeniul securității fizice. Nu am o statistică oficială pentru această afirmație ci doar ce văd în piața reală. Se întâmplă ca unele din aceste persoane să nu aibă absolut nicio noțiune despre ce este procesul de consultanță. Aceștia confundă concepte de bază atunci când prezintă „soluții” de securitate unor clienți, iar despre o metodologie aplicată, nici vorbă.

Cei care ajung totuși la un curs de specializare vin, de regulă, pentru că legea îi obligă, așa cum este situația evaluatorului de risc la securitatea fizică. Unii cursanți vin doar pentru certificatul de absolvire, convinși că știu deja tot ceea ce se predă. Unii nu au nicio intervenție niciodată, iar alții dau peste cap întregul proces de predare prin prezentarea de argumente bazate pe propria experiență sau pe informații incomplete ori false. Mai este o categorie reprezentată de cei confuzi, care nici măcar nu știu de ce sunt la curs, pentru că altcineva, de regulă angajatorul, a plătit acel curs, sau cursul este livrat printr-un proiect cu finanțare externă.

Din experiența mea de formator, cei mai mulți adulți nu evită formarea profesională pentru că le lipsesc timpul sau banii. O evită pentru că nu văd de ce ar avea nevoie de ea. Datele europene despre formarea profesională a adulților confirmă acest lucru: aproape opt din zece adulți care nu urmează nicio formă de pregătire spun că nu și-au dorit să participe, nu că ar fi fost împiedicați. Acolo unde nimeni nu cere dovada competenței, alegerea lor este rațională: în securitate, clientul acceptă la fel de ușor consultantul pregătit și pe cel care doar se declară consultant.

„Nu am nevoie”…

Ancheta europeană privind educația adulților din 2022 împarte populația de 25-64 de ani în patru grupuri. Cel mai mare grup, 42,4%, nu a participat la nicio formă de educație sau formare în ultimele 12 luni și nici nu a vrut să participe. Trei sferturi dintre aceștia (75,9%) au dat același motiv: nu au nevoie. Înmulțiți cele două procente. Aproape o treime dintre adulții europeni, între 25 și 64 de ani, declară că nu are nevoie de formare.

Cei care vor să învețe și nu reușesc sunt minoritatea: 10,2% din populația adultă. Doar pe ei îi opresc programul, familia și costul.

Adulții nu au o părere proastă despre formarea profesională. În sondajul Cedefop din 2019, 96% dintre respondenți o consideră importantă, iar 28% recunosc că le lipsesc competențele tehnice pentru propriul post. Motivul principal al neparticipării rămâne totuși același: nu văd o nevoie personală. Cedefop compară situația cu dieta și mișcarea. Toată lumea le consideră bune. Puțini le practică.

OCDE adaugă o constatare incomodă: adulții investesc prea puțin în formarea profesională chiar și atunci când câștigul depășește clar costul. Explicațiile propuse sunt două: subestimează beneficiul sau se lovesc de obstacole.

Cedefop leagă răspunsul „nu am nevoie” de capacitatea fiecăruia de a-și evalua nevoile. În securitate, această evaluare nu o face nimeni din afară. Clientul nu știe ce să ceară, iar legea cere o anumită calificare doar pentru ocupațiile reglementate. Rămâne autoevaluarea, adică exact instrumentul pe care ar trebui să-l punem la îndoială. Cum arată această autoevaluare în sala de curs?

„Știu deja”…

„Știu deja” este o afirmație, nu o dovadă. Se poate verifica repede, cu o probă, dar rareori este verificată.

Aceeași replică acoperă trei situații diferite. Unii cursanți chiar știu: lucrează de ani buni în domeniu, iar cursul le repetă ce fac zilnic. Alții confundă familiaritatea cu înțelegerea. Ceilalți își apără imaginea. Un profesionist cu experiență, așezat în bancă lângă începători, își pune în joc statutul, iar „știu deja” îl scutește de riscul de a greși în fața lor.

A doua situație are un nume în psihologia cognitivă. Rozenblit și Keil au cerut participanților să-și evalueze înțelegerea unor obiecte obișnuite, apoi să explice în scris, pas cu pas, cum funcționează. După explicație, aceiași oameni și-au coborât singuri nota. Au numit fenomenul iluzia profunzimii explicative. Efectul Dunning-Kruger, despre care am scris în „Viitorul este mai prost decât îți imaginezi, dar măcar sună inteligent…”, descrie o tendință înrudită, dar disputată: unii cercetători îl consideră mai ales un artefact statistic, alții l-au regăsit într-un studiu de replicare. Nu îl folosesc ca diagnostic pentru cursanți.

Contrazicerea nu rezolvă nimic: formatorul care spune „nu știți atât cât credeți” pierde atenția și chiar interesul participanților. O probă rezolvă situația: o sarcină reală la începutul cursului. Cine o rezolvă merită recunoaștere și un rol de mentor pentru ceilalți. Cine nu o rezolvă își vede singur diferența, fără reproșuri.

Legea permite recunoașterea competențelor dobândite în afara cursurilor, dar nu pentru ocupațiile de specialist din securitate. Centrele autorizate de ANC evaluează doar ocupații și calificări de cel mult nivelul 3 din Cadrul Național al Calificărilor. Standardele ocupaționale aprobate de ANC în 2025 încadrează consultantul de securitate și evaluatorul de risc la nivelul 6 de calificare.

Experiența acumulată doar în practică nu poate fi certificată pentru aceste ocupații fără parcurgerea cursului. Standardul evaluatorului cere un test inițial, cu prag de trecere de peste 70%, dar testul filtrează intrarea, nu scurtează drumul. Așa se naște o parte din dezinteresul pe care îl vedem în sala de curs. De ce ar fi atent cel căruia altcineva i-a plătit cursul?

„A plătit altcineva”…

Plata făcută de altcineva nu explică singură dezinteresul. În Europa, cea mai mare parte a formării legate de muncă este plătită de angajator.

În 2022, 81,8% din activitățile de formare non-formală ale adulților din UE au fost legate de locul de muncă. Dintre acestea, 87% au fost sponsorizate de angajator: plătite cel puțin parțial de el sau desfășurate în timpul programului plătit. Dacă plata altcuiva ar produce automat pasivitate, peste două treimi din formarea non-formală a adulților europeni ar fi inutilă.

Problema este lipsa alegerii. Recomandarea Consiliului UE privind conturile individuale de învățare spune explicit acest lucru. Oamenii pot să nu fie motivați de o formare aleasă fără consultarea lor și neadaptată nevoilor lor. Angajatul trimis la un curs de formare fără să fie întrebat tratează cursul ca pe o sarcină de serviciu, nu ca pe o investiție în propria competență.

Studiile despre înscrierea voluntară la un curs de formare confirmă acest lucru, cu o precizare necesară. Curado și colaboratorii au studiat angajații unei companii de asigurări. Cei înscriși voluntar aveau o motivație autonomă mai mare de a aplica ce au învățat decât cei înscriși obligatoriu. O meta-analiză din 2016 a găsit însă rezultate mixte. La cursanții orientați spre demonstrarea performanței, legătura cu aplicarea la locul de muncă a fost mai puternică atunci când cursul era obligatoriu. Obligația nu compromite singură un curs. Îl compromite lipsa unui motiv pe care cursantul să-l înțeleagă.

Contează și ce urmează după curs. Potrivit unei meta-analize publicate în Human Factors, sprijinul social explică 32% din variația transferului la locul de muncă. Colegii, șeful și organizația contribuie fiecare separat. Managerul care plătește cursul și nu întreabă niciodată ce s-a schimbat anulează singur investiția de formare. Dar ce se întâmplă când obligația nu vine de la angajator, ci de la lege?

Cursurile obligatorii…

Cursul obligatoriu devine ritual atunci când singurul lucru verificat este prezența. Diploma sau certificatul de absolvire ajung să valoreze mai mult decât competența pe care ar trebui să o certifice.

Fenomenul nu este doar românesc. OCDE constată că o mare parte din formarea profesională a adulților de astăzi este impusă de conformare sau de siguranță și durează puțin. Într-un sondaj Gallup printre angajați din SUA care urmaseră cursuri de etică și conformitate, doar unul din zece a fost pe deplin de acord că a învățat ceva care i-a schimbat modul de lucru.

Mecanismul a fost explicat de economiști și sociologi. Michael Spence a descris în 1973 educația ca semnal pe piața muncii: angajatorul nu vede direct competența, așa că se uită la document. Randall Collins, sociolog, a arătat în 1979 cum producția tot mai mare de diplome și de cerințe formale duce la inflația diplomelor. Când documentul deschide accesul la ocupație, iar evaluarea nu deosebește competența de prezență, strategia rațională a cursantului devine documentul obținut cu efort minim. Tom Nichols numește fenomenul comodificarea educației: universitatea îl tratează pe student ca pe un client, iar o notă mică devine vina profesorului.

Întâlnesc și costul acestei strategii: cursanți care se înscriu la un program pentru o calificare pe care o au deja pe hârtie. Primul certificat a fost ieftin și ușor de obținut, dar nu le-a dat competențele reale. Acum plătesc a doua oară ca să învețe ce trebuiau să învețe prima dată.

Partea furnizorului de formare profesională

Furnizorii de formare profesională au și ei o parte din responsabilitate. Dacă examenul final poate fi trecut de oricine a fost prezent la curs, cursantul trage concluzia corectă: prezența îi ajunge. Promovarea automată protejează statisticile furnizorului și golește certificatul de conținut. Pentru programele autorizate, legea a pus deja o barieră: comisia de examinare are doi specialiști din afara furnizorului și unul desemnat de el. Bariera funcționează doar cât timp comisia examinează competența, nu prezența.

Remediul este cunoscut. O meta-analiză a 95 de studii despre formarea în securitate și sănătate în muncă a comparat metodele de instruire. Cu cât metoda cerea mai multă participare activă, cu atât cursanții acumulau mai multe cunoștințe, iar accidentele, bolile și rănirile scădeau. Modelarea comportamentală și exercițiul practic au funcționat mai bine decât prelegerea și filmul. Un curs obligatoriu de securitate nu are voie să fie o prelegere cu semnătură de prezență la final.

Cine poate fi consultant de securitate în România?

Oricine găsește un client. Nicio lege din România nu condiționează exercitarea consultanței de securitate de o calificare, de un curs sau de înscrierea într-un registru. Agentul de pază trebuie să fie atestat, iar tehnicianul care montează un sistem de alarmare trebuie să fie avizat de poliție. Consultantul, care îi spune clientului ce pază și ce sisteme să aleagă, nu trebuie să dovedească nimic. Singurul filtru rămâne clientul, iar clientul rareori știe ce să verifice.

Ocupația are totuși reguli scrise. Consultantul de securitate are cod COR 242113 și, din mai 2025, un standard ocupațional aprobat de ANC, pe care l-am elaborat împreună cu Adrian-Marian Fleacă și pe care IGPR l-a avizat. Standardul încadrează ocupația la nivelul 6 de calificare și cere, pentru accesul la curs, licență într-un domeniu asociat managementului și administrației. Pregătirea durează 180 de ore, dintre care 120 de practică. Formarea are cerințe speciale. Exercitarea nu are niciuna.

Evaluatorul de risc la securitatea fizică are aceeași grupă COR, un trunchi comun de competențe cu consultantul de securitate și același nivel de calificare. Analiza de risc poate fi întocmită doar de un evaluator înscris în Registrul național, iar OUG nr. 37/2026 a mutat această cerință din normele metodologice în lege și a înăsprit condițiile de acces. Am comparat specializările din securitatea privată în „Analiză comparativă a specializărilor cheie în securitatea privată din România”. Pentru evaluator, legiuitorul cere dovada specializării. Pentru consultant, nu cere nimic.

George Akerlof a explicat în 1970 ce se întâmplă pe o piață în care cumpărătorul nu poate deosebi calitatea. Produsele bune și cele slabe se vând la același preț, iar cele slabe le alungă treptat pe cele bune. Pe piața consultanței de securitate, efectul este același. Clientul care nu știe ce să ceară nu poate deosebi consultantul pregătit de cel autodeclarat, așa că nu plătește mai mult pentru competență. Primul nu își recuperează timpul și banii investiți în formare. Al doilea primește același onorariu fără nicio investiție. Pe o asemenea piață, competența devine un cost, nu un avantaj. Akerlof a descris și remediile: garanții, reputație, certificare, licențiere. Primele trei țin de piață. Ultima depinde de autoritatea statului.

Unele state au ales reglementarea. În Irlanda, legea din 2004 privind serviciile private de securitate include consultanța de securitate printre activitățile reglementate de Private Security Authority.

Lipsa reglementării în România este o alegere de politică publică și, ca orice alegere, poate fi schimbată. Statul recunoaște deja ocupația: are cod COR, iar IGPR i-a avizat standardul ocupațional. Când a modificat Legea nr. 333/2003 în mai 2026, legiuitorul a înăsprit regulile pentru evaluatorii de risc, fără să schimbe ceva pentru consultanți. Ultimul pas, condiționarea exercitării de dovada competenței, nu a fost făcut.

Cât timp legiuitorul nu face această alegere, verificarea rămâne în sarcina clientului. Clientul are totuși un reper: standardul ocupațional descrie competențele pe care un consultant ar trebui să le poată demonstra, de la evaluarea riscurilor la redactarea rapoartelor, competențe pe care le-am explicat pe larg în „Security Consultant Guide”.

Economia explică de ce consultantul autodeclarat nu investește. Nu explică de ce invitația la curs primește aprecieri, dar nu și înscrieri.

Like-ul ca alibi…

Revin la postările de la începutul articolului. Invitația la cursul de 180 de ore „Consultant de securitate” primește aprecieri, iar fiecare clic pe butonul de apreciere pare un semn de interes, poate chiar un prim pas spre înscriere. Cercetarea despre gesturile simbolice de sprijin arată că, atunci când gestul este public, el poate ține locul acțiunii.

Kristofferson, White și Peloza au cerut oamenilor un gest simbolic de sprijin pentru o cauză, de pildă să semneze o petiție sau să intre într-un grup de Facebook, apoi au urmărit ce fac mai departe. Cei care și-au arătat sprijinul în public nu au ajutat ulterior mai mult decât cei care nu făcuseră niciun gest. Cei care și-au exprimat sprijinul în privat au ajutat mai mult. Autorii explică diferența prin două motive distincte: gestul public satisface dorința de a lăsa o impresie bună, iar cel privat ține de consecvența cu propriile valori.

Aplicat aprecierilor de sub invitațiile mele, mecanismul se vede clar. Aprecierea este publică: o vede rețeaua profesională a celui care o dă și îi transmite mesajul „sunt de acord, sunt profesionist”. Este exact impresia bună despre care vorbește studiul. Înscrierea ar transmite mesajul opus: „îmi lipsește ceva”. Seamănă cu reflexul cursantului care spune „știu deja” ca să nu greșească în fața colegilor. Prima costă o secundă și întărește imaginea. A doua costă 180 de ore și recunoașterea unei lipse. Am descris acest comportament de spectator în „Iluzia comunității”.

Până aici am descris motive individuale: nevoia pe care adultul nu o vede, convingerea că știe deja, cursul ales de altcineva și imaginea protejată printr-o apreciere. Ele nu explică însă singure distanța dintre România și restul Europei.

Cercetarea despre participarea adulților la formare face de mult această distincție. Patricia Cross a separat, încă din 1981, obstacolele care țin de persoană de cele care țin de situația ei și de instituțiile de formare. Kjell Rubenson și Richard Desjardins au descris interacțiunea dintre aceste obstacole prin conceptul de „agenție limitată”: adultul decide, dar în limitele pe care i le impune contextul. Contextul modelează chiar percepțiile adulților, așa că o parte din răspunsurile „nu am nevoie” din anchetele europene descriu limitele contextului, nu doar lipsa de interes.

Formarea profesională a adulților în România…

România a recuperat o parte din distanța față de Europa, dar rămâne în coada clasamentului. O parte din vină aparține sistemului, nu adulților. Iar programul de formare finanțat prin PNRR a numărat certificate, nu competențe.

La ultima anchetă europeană completă, din 2022, doar 19,1% dintre adulții români participaseră la o formă de educație sau formare în ultimele 12 luni, față de o medie europeană de 39,5%. Indicatorul anual al Eurostat, care măsoară participarea din ultimele patru săptămâni, arată o creștere reală: de la 1,3% în 2015 la 10,2% în 2025. Media europeană a ajuns însă la 13,7%, iar România depășește doar cinci state membre. Eurostat avertizează, în plus, că o parte din creșterea înregistrată în ultimii ani vine din schimbări metodologice ale anchetelor naționale.

Nici măsurătorile oficiale nu ajută la orientare. Pentru 2022 circulă trei cifre ale participării adulților: 5,4% (ultimele patru săptămâni), 19,1% (ultimele 12 luni, adulți de 25-64 de ani) și 27,7%, raportată de INS pentru populația de 18-69 de ani. Strategia pentru educația continuă a adulților 2024-2030 fixează pentru 2030 o țintă de 17,4% și o compară cu 5,4%. Strategia pentru formarea adulților 2024-2027 definește însă aceeași țintă pe ultimele 12 luni. Pe acest indicator, valoarea din 2022 o depășea deja, deși metodologia s-a schimbat față de 2016, anul de bază al țintei. O țintă care nu știe ce măsoară nu poate orienta pe nimeni.

Angajatorii explică o parte din decalaj. În 2020, doar 17,5% dintre firmele românești cu cel puțin zece angajați au oferit vreo formă de formare continuă. Este cel mai mic procent din UE, unde media era 67,4%. În firmele cu 10-49 de angajați, mai puțin de unu din zece angajați a urmat un curs plătit de angajator. Pentru adulții care voiau să învețe și nu au reușit, obstacolul principal a fost costul, la 31,2%, de peste două ori media UE.

Ce au măsurat cursurile finanțate prin PNRR

Între 2024 și 2026, statul a încercat să schimbe această situație cu bani europeni. Prin PNRR, România a finanțat un val amplu de cursuri de competențe digitale pentru funcționari publici, pentru angajații din IMM-uri și pentru cetățenii care au învățat în bibliotecile publice. Agenția Națională a Funcționarilor Publici a certificat 30.021 de funcționari între iunie 2024 și martie 2026.

Programul Autorității pentru Digitalizarea României destinat IMM-urilor a pregătit 2.453 de angajați din 984 de firme. Precizez că RQM Certification, unde sunt training and development manager, a fost unul dintre cei zece parteneri de formare selectați de ADR pentru acest program. Pentru cursurile din biblioteci, cu o țintă de 100.000 de cetățeni până la jumătatea lui 2026, nu am găsit o cifră națională finală.

Felul în care s-au raportat rezultatele spune la fel de mult ca rezultatele. În 2024, ministerul anunța cursuri pentru angajații a peste 2.000 de IMM-uri, cu 17.000 de euro pentru fiecare firmă. În 2026 au fost finanțate 984 de firme, iar ministerul a prezentat ținta ca fiind depășită de două ori și jumătate, socotind numărul de angajați. Ținta pe firme fusese revizuită între timp.

Cifrele spun câți oameni au participat și câte certificate s-au emis, dar nu spun ce au învățat și ce aplică la locul de muncă. Cursurile au fost gratuite pentru participant, alese de angajator sau de instituție și plătite direct furnizorului.

ADR a prevăzut ca angajații să fie evaluați la sfârșitul perioadei de formare, nu după întoarcerea la birou. Guvernul a scris explicit, într-o ordonanță de urgență din 2025, că ținta pentru cetățeni cere emiterea unor certificate oficiale, fără de care România nu ar putea demonstra că a îndeplinit-o. Statul a cumpărat cursuri și a primit certificate. A primit exact ce a măsurat.

Între timp, datele Eurostat pentru 2025 plasează România pe ultimul loc în UE la competențe digitale: doar 31,8% dintre români au competențe cel puțin de bază, față de o medie europeană de 60,4%. Cursurile din 2026 nu apar încă în aceste cifre. Dacă au schimbat ceva, se va vedea în datele următoare, nu în numărul certificatelor. Dacă statul numără certificate, cine măsoară competența?

Ce recomand…

Competența se măsoară printr-o probă, nu printr-o diplomă. Proba înseamnă o sarcină reală, făcută la nivelul cerut de meserie: o evaluare de risc, un raport, un plan de securitate pe care un evaluator competent îl poate verifica. Legea definește competența în același sens. OG nr. 129/2000 o descrie drept capacitatea de a realiza activitățile cerute la locul de muncă la nivelul calitativ specificat în standardul ocupațional. Definiția nu pomenește nici orele de curs, nici certificatul. Paradoxul este că sistemul construit pe această definiție numără tocmai certificatele.

Pentru că problema nu are un singur responsabil, nici soluția nu are un singur destinatar, am patru recomandări: pentru consultantul care se declară, pentru clientul care îl angajează, pentru adultul care alege un curs și pentru cei care predau.

Celui care se declară consultant de securitate îi recomand să poată răspunde la trei întrebări. Ce metodă de evaluare a riscului aplici și pe ce standard se sprijină? Ce raport ai semnat și cine l-a verificat? Ce ai învățat în ultimul an care ți-a schimbat concluziile?
Clientului îi recomand să pună aceleași întrebări înainte de a semna contractul. Piața descrisă de Akerlof se schimbă doar când cumpărătorul începe să deosebească marfa.
Celui care alege un curs îi recomand să nu mai întrebe dacă certificatul este „recunoscut”, pentru că răspunsul va fi întotdeauna da. Să întrebe în ce regim de autorizare intră programul, ce document primește, ce poate face imediat cu el și cum se evaluează competența. Am adunat aceste criterii în ghidul „Formarea profesională. Alegerea furnizorului de formare”.
Tuturor formatorilor și furnizorilor de formare profesională, indiferent de domeniu sau de organizație, le recomand o probă reală la începutul cursului și o evaluare finală care măsoară competența, nu prezența. Proba inițială îi răspunde celui care spune „știu deja”: îi arată ce stăpânește și ce îi lipsește. Tot ea îi dă celui trimis de altcineva un motiv să participe, pentru că vede ce nu știe. Evaluarea finală trebuie să ceară ce cere și meseria: o analiză pe un caz real, susținută în fața comisiei. Doar așa certificatul îi spune clientului ceva adevărat despre cel care îl deține.

Data viitoare când apreciați o postare despre formare profesională, faceți un exercițiu. Alegeți o sarcină din meseria dumneavoastră și întrebați-vă dacă ați putea s-o îndepliniți mâine, la nivelul cerut de standard, în fața cuiva care știe să o verifice. Dacă răspunsul este da, aveți deja dovada de care vorbește acest articol. Dacă ezitați, o apreciere nu rezolvă nimic.

Notă de transparență și metodologie

Documentarea a pornit de la un raport generat cu Perplexity, verificat afirmație cu afirmație. Cifrele din articol provin din sursele listate mai jos. Claude (Anthropic) a contribuit la documentarea suplimentară iar ChatGPT la imaginea articolului. Concepția, tezele, observațiile din piață și din sala de curs (fizică și virtuală) precum și conținutul fiecărei secțiuni îmi aparțin. Utilizarea inteligenței artificiale ca instrument de informare nu diminuează și nu transferă responsabilitatea mea pentru conținut.

Surse de referință

Cedefop (2026). Adult education and training: Statistics overview. Data insights, 31 martie 2026.
Cedefop (2020). Perceptions on adult learning and continuing vocational education and training in Europe. Al doilea sondaj de opinie, vol. 1. Pagina sondajului.
Eurostat. Adult learning statistics: characteristics of education and training. Statistics Explained.
Akerlof, G. A. (1970). The Market for „Lemons”: Quality Uncertainty and the Market Mechanism. Quarterly Journal of Economics, 84(3), 488-500. https://doi.org/10.2307/1879431
Burke, M. J. și colab. (2006). Relative effectiveness of worker safety and health training methods. American Journal of Public Health, 96(2), 315-324. Text integral (PMC)
Collins, R. (1979). The Credential Society: An Historical Sociology of Education and Stratification. Columbia University Press.
Curado, C., Henriques, P. L., Ribeiro, S. (2015). Voluntary or mandatory enrollment in training and the motivation to transfer training. International Journal of Training and Development, 19(2), 98-109. https://doi.org/10.1111/ijtd.12050
Dunkel, C. S. și colab. (2023). Reevaluating the Dunning-Kruger effect: A response to and replication of Gignac and Zajenkowski (2020). Intelligence, 96, 101717.
Gallup. 4 Hard Truths About Ethics and Compliance Training.
Gegenfurtner, A. și colab. (2016). Voluntary or mandatory training participation as a moderator in the relationship between goal orientations and transfer of training. International Journal of Training and Development, 20(4). https://doi.org/10.1111/ijtd.12089
Hughes, A. M. și colab. (2020). The role of work environment in training sustainment: A meta-analysis. Human Factors, 62(1), 166-183. https://doi.org/10.1177/0018720819845988
Kristofferson, K., White, K., Peloza, J. (2014). The Nature of Slacktivism. Journal of Consumer Research, 40(6), 1149-1166. https://doi.org/10.1086/674137
Nichols, T. (2017). The Death of Expertise. Oxford University Press.
Rubenson, K., Desjardins, R. (2009). The impact of welfare state regimes on barriers to participation in adult education: A bounded agency model. Adult Education Quarterly, 59(3), 187-207. https://doi.org/10.1177/0741713609331548
OG nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 5 alin. (1).
OUG nr. 37/2026 pentru modificarea și completarea Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.
Standardul ocupațional „Consultant de securitate”, COR 242113, aprobat prin Decizia ANC nr. 170/07.05.2025.
Standardul ocupațional „Evaluator de risc la securitatea fizică”, COR 242115, aprobat prin Decizia ANC nr. 172/07.05.2025.
Ministerul Educației și Cercetării (2025). Comunicatul de presă nr. 100/2025.
Strategia națională pentru educația continuă a adulților 2024-2030.
Strategia națională pentru formarea adulților 2024-2027.
Institutul Național de Statistică. Rezultatele anchetei privind educația adulților, 2022.
Iordache, I. (2026). Formarea profesională. Alegerea furnizorului de formare. Ghid ilustrat, ediția a II-a.