Despre reacții fără lectură, documente aprobate după titlu și atenția pe care o pierdem înainte de a lua o decizie.
Am publicat anunțul unui curs de specializare. Am scris în el tot ce are nevoie cineva care se gândește să se înscrie: prețul, durata, modul de desfășurare, condițiile de participare; text simplu, informație completă. Sub anunț, un comentariu: „cât este prețul și cum se desfășoară cursul?”
Am răspuns politicos. Am răspuns politicos și a doua oară, la alt comentariu, aproape identic. La a treia întrebare despre „cât este prețul?” am început să număr pentru că mi-am dat seama că nu este un accident. Oamenii nu citeau mai mult de titlul anunțului.
A nu înțelege un text și a nu-l deschide sunt două lucruri diferite. Primul îmi aparține. Înseamnă că am scris prost, că am ordonat greșit argumentele, că am presupus prea mult despre cine mă citește. Al doilea nu are nicio legătură cu mine. Pot rescrie de zece ori un paragraf pe care nimeni nu îl deschide. Întrebarea care mi-a rămas de atunci este alta: ce numim noi, astăzi, lectură?
Între indiciu și dovadă
La articole nu pot demonstra nimic. Văd comentarii care contrazic afirmații pe care nu le-am făcut, completări care reiau cuvânt cu cuvânt paragraful al treilea, obiecții adresate altui text decât al meu. Astea sunt indicii, și eum-am obișnuit să nu confund indiciile cu dovezile. Poate a citit în grabă. Poate a citit pe jumătate. Poate am scris eu ambiguu. Se întâmplă oricui publică și nu merită ridicat la rang de teorie.
La ghiduri, discuția e alta. Ghidurile mele sunt gratuite, nu cer date personale, nu cer abonare, nu cer nimic. Un clic și fișierul este al tău. Iar eu am contor care numără fiecare descărcare.
Am publicat un ghid și l-am anunțat pe rețele. Sute de reacții. Comentarii critice si/sau favorabile, unele de-a dreptul generoase. Oameni care scriu că exact așa ceva caută, că îl păstrează, că îmi mulțumesc pentru muncă. Dar…contorul ghidului arăta zero descărcări. Ce ași mai putea interpreta eu de aici? Un comentariu se citește în mai multe feluri, un contor pe zero nu se citește decât într-unul. Toți cei care au declarat public că materialul le este de folos nu văzuseră nicio pagină din el.
Am repetat lucrul acesta de mai multe ori, cu materiale diferite, la distanță în timp. Proporția se păstrează. Reacțiile urcă, descărcările rămân undeva unde nu au nicio legătură cu ele. Nu discut despre o rată mică de conversie, care ar fi firească. Discut despre faptul că între aprecierea declarată în public și gestul minim care ar confirma-o nu există absolut nicio legătură.
Nimeni nu minte
Nu cred că oamenii mint când afirmă că un material scris de mine le este de folos. Eu cred că afirmă ceva ce, în clipa aceea, li se pare adevărat. Din titlu și din cele trei rânduri de prezentare, materialul chiar pare util. Concluzia este onestă. Nu se sprijină pe nimic, dar este onestă, iar distincția aceasta contează.
Un like cere o secundă. Un ghid cere douăzeci de minute și atenție neîntreruptă. Între ele nu există nicio treaptă și niciun semnal care să îmi spună mie, autorului, că cititorul s-a oprit la prima. Platforma îmi arată aprecierile fiindcă aprecierile sunt ceea ce poate contoriza, iar noi am ajuns să confundăm ce se măsoară ușor cu ce contează.
Am procedat și eu la fel atunci când am apreciat un articol deschis într-un tab la care nu m-am mai întors. Am salvat materiale cu gândul sincer de a reveni asupra lor, dar nu am revenit niciodată.
Prin urmare nu discut despre rea-credință, ceea ce ar fi fost mult mai simplu. Discut despre un reflex, iar întrebarea serioasă este ce se alege de reflexul acesta în ziua în care iese de pe rețele și intră în activitatea profesională.
Când lectura superficială devine decizie
Aici ajung la partea care mă îngrijorează cu adevărat. Un like dat fără lectură nu costă nimic. Este adevărat câ îmi strică statisticile și îmi consumă câteva minute cu răspunsuri la întrebări care aveau deja răspuns. Dar atât, pentru că problema începe în clipa în care înțelegi că reflexul nu rămâne acolo unde s-a format. Trece, fără să anunțe pe nimeni, în încăperea unde se iau decizii de securitate, de exemplu, ca să mă refer la domeniul meu de activitate.
Am văzut proceduri semnate de oameni care citiseră doar cuprinsul. Am văzut analize de risc citite de la concluzii în jos, cu ipotezele și limitele metodei sărite complet, deși tocmai acolo se afla tot cea ce conta. Am văzut standarde invocate în ședință de oameni care nu deschiseseră niciodată textul standardului, ci reținuseră un titlu și o idee auzită de la altcineva și am văzut planuri de securitate aprobate fiindcă arătau a plan.
Este același gest, executat de aceiași oameni, în alt decor: judeci un conținut după aparența lui, fără să ajungi la el. Diferența stă în urmări. Un comentariu nepotrivit la o postare se șterge și se uită, dar o procedură semnată fără să fie citită se aplică.
Semnătura are aceeași greutate indiferent dacă cel care a semnat a citit sau nu. Nimeni nu contestă asta cât timp lucrurile merg bine, dar se contestă, cu siguranță, în ziua incidentului, când se caută cine a aprobat și pe ce bază.
Nu discut, nici în acest caz, despre incompetență. Asta ar fi fost mai simplu. Oamenii la care mă refer sunt profesioniști serioși. Discutăm despre atenție, resursa cea mai rară și cea mai prost administrată din profesia noastră. Securitatea fizică se construiește pe documente. Documente aprobate după titluri înseamnă o fundație pe care nu a verificat-o nimeni.
Ce depinde de mine
Nu pot schimba felul în care funcționează rețelele și nici nu mă interesează să încerc. Pot schimba ce fac eu, iar asta ajunge pentru o listă scurtă de reguli.
Nu mai răspund în comentarii la întrebări al căror răspuns se află în text. Răspunsul meu repetat îl scutește pe următorul de efortul de a citi și mută costul lecturii de la cititor la autor, ceea ce este exact pe dos. Indic paragraful și mă opresc acolo.
Nu mai public ghiduri însoțite de rezumate, sau extrase din acestea. O prezentare are datoria să spună la ce folosește materialul, nu să țină locul materialului.
Am încetat să mai citesc reacțiile ca pe un semn de interes. Pentru ghiduri urmăresc contorul de descărcări și nimic altceva. Pentru articole, comentariile care citează un pasaj anume, fiindcă acelea nu se pot scrie fără să fi citit. Restul este politețe, iar politețea nu îmi spune nimic despre ce am scris.
A patra regulă mă privește direct și nu am respectat-o mereu: nu apreciez public un text pe care nu l-am citit.
Două minute…
Vă propun un test … scurt; două minute, cu rezultat imediat.
Deschideți LinkedIn sau Facebook și uitați-vă la ultimele trei materiale profesionale pe care le-ați apreciat public. Spuneți, pentru fiecare, o idee din interiorul lui. Nu titlul reformulat. O idee din text.
Eu am picat una din trei. Dintre cele două care mi-au ieșit, unul era articolul meu, așa că onestitatea mă obligă să spun că am trecut la una singură.
Apoi luați ultimul document pe care l-ați semnat și faceți exact același exercițiu.