Societatea românească actuală, privită la rece și fără menajamente, se zbate într-o plasă densă de disfuncționalități structurale. Dacă privim ansamblul, putem identifica rapid zece vulnerabilități clasice care ne țin pe loc: instabilitatea politică și legislativă cronică, declinul demografic dublat de exodul creierelor, discrepanțele regionale profunde, un sistem de educație decuplat de realitate, un aparat de sănătate publică subfinanțat și vulnerabil, o birocrație sufocantă, deficiențele istorice în infrastructura critică, corupția sistemică la nivel de integritate, o cultură a prevenției aproape inexistentă și degradarea acută a dialogului social.
Sunt zece vulnerabilități majore, intens dezbătute, dar care ascund o realitate mult mai sumbră. Toate aceste zece puncte sunt, în fapt, doar simptomele exterioare ale unui blocaj mult mai adânc, o patologie instituțională care dezarmează orice tentativă de reformă. Consider că este imperativ să numesc deschis a unsprezecea problemă majoră a societății noastre, cea care le potențează și le întreține pe toate celelalte: criza de competență în administrație și deprofesionalizarea corpului de experți.
Nu mă refer la o slăbiciune a sistemului, ci la o vulnerabilitate strategică majoră. Activitatea mea de formator și consultant de securitate mă pune față în față, constant, cu o realitate pe care nu o pot ignora: meritocrația în selectarea personalului cu drept de semnătură este aproape inexistentă, iar cei care ocupă scaunele de decizie compensează lipsa de pregătire cu o autosuficiență cronică, impermeabilă la orice feedback. Asistăm cu toții la spectacolul grotesc al unor proiecte publice majore, finanțate din fonduri guvernamentale și europene, care sunt gândite prost, executate lamentabil și finalizate formal, fără a aduce absolut nicio valoare adăugată comunității.
Mecanismul este simplu și distructiv: selecția pe criterii de rudenie, prietenie sau algoritm politic aduce în sistem oameni fără fundament tehnic, iar odată instalați, aceștia își securizează pozițiile prin diverse metode. Rezultatul este o armată de „experți” sufocați de propria suficiență, complet incapabili să execute o analiză de risc elementară, dar extrem de abili în a mima progresul prin însușirea superficială a unor concepte la modă. Știu să spună reziliență, sustenabilitate, smart city, transformare digitală, economie circulară, neutralitate climatică, guvernanță participativă și dezvoltare durabilă. Nu știu, în schimb, să definească niciunul dintre aceste concepte în termenii standardului european care le reglementează, de exemplu, să atașeze un indicator de performanță sau să explice cum se calculează un prag de risc acceptabil. Pentru ei, acești termeni nu sunt componente ale unei metodologii, ci parole de acces către o funcție mai importantă și de finanțări pe care le gestionează fără să le înțeleagă.
Iluzia formării profesionale și dictatura autosuficienței
În sectorul public, în multe situații, formarea profesională a devenit o industrie a formelor fără fond. Funcționarii bifează anual, pe hârtie, sute de ore de training, cursuri de perfecționare și specializări în managementul proiectelor, digitalizare sau strategii durabile. Am coordonat cândva un parteneriat social pentru învățământul profesional și tehnici și am întâlnit persoane care prezentau dosare întregi de certificate și diplome de la cele mai diverse cursuri. Privind volumul acelor dosare, singura întrebare legitimă era nu ce competențe au dobândit, ci când au mai apucat să-și facă efectiv munca pentru care erau plătite. Acesta este semnalul cel mai clar că scopul acestor sesiuni nu este acumularea de competență reală sau dobândirea unei rigori metodologice, ci exclusiv acoperirea legală a funcției și obținerea unor sporuri salariale.
Această formare de fațadă produce efectul cel mai periculos cu putință: o autosuficiență care se autojustifică. Mecanismul este previzibil. O persoană este instalată într-o funcție de decizie, sau chiar într-un de execuție, pentru proiecte europene, de exemplu, fără să cunoască bazele managementului riscului sau legislația și/sau standardele specifice care reglementează domeniul pentru care lucrează. Sistemul îi pune în mână o diplomă de „Manager de proiect”, sau altă specializare care îl declară expert, iar din acel moment cercul se închide: nu acceptă critică, pentru că diploma îi spune că nu are de ce; nu caută excelența, pentru că nu înțelege ce înseamnă ea; nu se modernizează, pentru că este convins că deja stăpânește domeniul. În plus, știe să caute pe internet și mai nou, să utilizeze ChatGPT. De cele mai multe ori se va limita să supraviețuiască birocratic în interiorul unor funcțiuni deconectate de realitate, validat permanent de un sistem care l-a creat și care depinde de el ca să se perpetueze.
Am mai analizat acest fenomen și în seria mea de 6 articole „Homo idioticus”, în articolele „Despre inutilitatea de a ști tot și neputința de a înțelege ceva”, „De la autoritatea cunoașterii la autoritarismul ignoranței – criza încrederii în expertiză” și în „Meritocrație … cu dedicație” iar acum, prin exemplele următoare vă voi confirma că acești „specialiști”, nu dețin expertiză, ci doar autoritatea formală de a bloca sau de a aproba proiecte de care depinde dezvoltarea țării noastre. Ei sunt cei care redactează, caiete de sarcini, ghiduri de finanțare, cei care evaluează ofertele tehnice și cei care recepționează lucrările. Consecințele acestei imposturi generalizate se măsoară în miliarde de euro irosite pe proiecte a căror utilitate este zero.
Urmăresc de multă vreme modul în care acești „specialiști” înțeleg să adopte noile standarde europene, iar când vine vorba despre tehnologie, digitalizare sau securitate urbană, ei nu operează cu standarde și bune practici, ci cu fragmente de informație culese la întâmplare, sau mai nou oferite de AI. Citind doar articole sumare pe internet și realizând traduceri îndoielnice de termeni, ei au impresia că stăpânesc concepte de o complexitate uriașă.
O situație pe care o identific frecvent în activitatea mea profesională este cel al sistemelor de securitate destinate spațiului public. În timp ce standardele internaționale și europene riguroase, cum este EN IEC 62676-4:2025 Sisteme de supraveghere video utilizate în aplicaţii de securitate. Partea 4: Linii directoare pentru aplicaţii, precizează foarte clar renunțarea definitivă la vechea denumire analogică de CCTV și înlocuirea sa cu conceptul modern de VSS (video surveillance system), „specialiștii” din primării continuă să gândească în paradigma anilor ’90. Ei achiziționează camere de luat vederi la bucată, ignorând complet că un VSS actual presupune o arhitectură integrată, analiză video inteligentă, management strict al riscului și o reziliență cibernetică de fier. Pentru ei, un sistem de supraveghere video înseamnă doar niște fire trase pe stâlpi, pentru că atât s-a înțeles din punct de vedere tehnic. De cunoașterea prevederilor standardului despre care am pomenit, nici vorbă. Văd aici o cheltuială absurdă de bani publici pe echipamente care nu oferă nicio siguranță reală cetățeanului, ci doar bifează o achiziție pe o listă de proiecte.
Aceeași abordare superficială o regăsesc atunci când sistemul se lovește de concepte fundamentale, precum reziliența sau sustenabilitatea. Reziliența nu este o proprietate sistemică ce se copiază din dicționare, ci un indicator tehnic complex care trebuie calculat, testat și implementat prin bucle de feedback și analize de impact. Pentru a înțelege exact semnificația sa profundă, dincolo de definiții, propun să vă prezint ce înseamnă cu adevărat reziliența în cadrul unui proiect transfrontalier inteligent dedicat situațiilor de urgență, un proiect ales absolut la întâmplare fără nicio referire la o situație reală. Într-un astfel de scenariu critic, reziliența nu se reduce la cumpărarea unor echipamente sau la redactarea unui plan pe hârtie. Ea reprezintă capacitatea reală a întregului ecosistem, de ambele părți ale frontierei, de a absorbi un șoc major, cum ar fi o catastrofă naturală sau o pană generalizată de curent, de a-și menține funcțiunile vitale în timpul crizei și de a se recupera rapid prin adaptare.
Dacă aș proiecta un astfel de sistem, aș asigura o infrastructură digitală interconectată, capabilă să reconfigureze automat rutele de comunicații și fluxurile de date în milisecunde dacă un nod central este distrus. Aș introduce senzori inteligenți cu alimentare redundantă și algoritmi de analiză predictivă care să anticipeze riscurile înainte ca ele să escaladeze, oferind echipelor de intervenție o imagine operațională comună și integrată în timp real. Reziliența unui astfel de proiect transfrontalier se măsoară în indicatori matematici preciși: timpul mediu de răspuns în condiții de degradare a rețelei, capacitatea de supraviețuire a sistemelor informatice în fața unui atac cibernetic simultan și nivelul de interoperabilitate bit cu bit dintre dispeceratele celor două țări.Pentru un funcționar public autosuficient, însă, toate aceste straturi riguroase de inginerie a securității și management al riscului dispar. Pentru el, reziliența rămâne doar un cuvânt magic, un termen pompos care dă bine în preambulul unui proiect european pentru a deconta fondurile. Se copiază definiții generice traduse defectuos, se lipesc în strategii de dezvoltare locală realizate la indigo și se merge mai departe, considerând că treaba a fost făcută. Această operare cu concepte amestecate rapid, fără nicio înțelegere a substanței tehnice din spatele lor, transformă politicile publice ale României într-un uriaș exercițiu de mimare a competenței.
Radiografia eșecului. Șase dovezi ale incompetenței cu drept de semnătură
Pentru a demonstra dimensiunea catastrofală a acestui fenomen, nu am nevoie de teorii abstracte, ci vă prezint șase cazuri documentate public, verificabile prin surse credibile pe care orice cititor le poate consulta direct. Toate aceste cazuri ar părea de domeniul absurdului, dar nu sunt, și chiar sunt finanțate din fonduri publice, naționale și europene. Nu le prezint ca disfuncționalități izolate, ci ca o radiografie clară a unui sistem în care analiza de risc a fost înlocuită complet de nepricepere și iresponsabilitate birocratică.
1. Mobilitate durabilă în pustietate – pistele de biciclete
Încep cu exemplul suprem de proiect finalizat formal, în care s-a decontat un deviz fără ca specialiștii să înțeleagă utilitatea socială a infrastructurii. Investigația Inspectorul PRO de la Pro TV, dublată de o analiză publicată de Europa Liberă România, a documentat două cazuri uluitoare, dar reprezentative pentru un fenomen național. În comuna Conțești, județul Dâmbovița, primarul a accesat 500.000 de euro de la Administrația Fondului pentru Mediu pentru construirea a 6 kilometri de piste de biciclete care traversează câmpul; acestea nu leagă cele opt sate ale comunei și se opresc brusc într-un drum județean intens circulat. Comuna nu are peste tot apă potabilă, gaz sau canalizare, ulițele rămân neasfaltate, dar bicicliștii au piste prin lanul de porumb.
Cazul Buftea este, dacă se mai poate, și mai grav. Primăria orașului din județul Ilfov a contractat 3,4 milioane de euro din PNRR pentru 11 kilometri de piste construite, conform documentării jurnalistice, „100% pe câmp”, cu traseu care urmează planurile urbanistice zonale ale familiei primarului și ale apropiaților acestuia. O porțiune de canalizare aferentă pistei deservește doar locuința primarului, în timp ce liceul orașului rămâne neracordat. Acest caz, arată foarte clar că ghidurile de finanțare ale AFM și PNRR, care cer explicit conectivitate între zone rezidențiale, școli și noduri de transport, sunt semnate de funcționari care nu citesc criteriile pe care ar trebui să le verifice. Stațiile de încărcare pentru biciclete electrice sunt amplasate în pustietate, fără nicio analiză minimă a cererii, iar panourile tactile sunt nefuncționale chiar de la recepție.
2. Securitate stradală pe banii UE, cu echipamente neconforme
În acest caz mă refer la modul în care incompetența tehnică sabotează implementarea noilor tehnologii în spațiul public, cu consecințe care depășesc cu mult risipa de bani și ating direct securitatea națională. Investigația Supraveghere chinezească pe banii UE, la graniță cu războiul, publicată de Info Sud-Est cu sprijinul Journalismfund Europe și republicată de G4Media, a documentat că primăriile din Dobrogea au cumpărat, prin componenta C10 Fondul local a PNRR, mii de camere de supraveghere video produse de companii care nu îndeplinesc cerințele legale prevăzute de legislația în vigoare din România care impun ca „echipamentele componente utilizate în sistemele de securitate trebuie să fie fabricate conform standardelor europene prevăzute la art. 5 şi certificate de laboratoare acreditate într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European”. (HOTĂRÂRE nr. 301/2012, ANEXA 7, ART. 7).
Alocarea totală PNRR pentru „sisteme inteligente de management local” la nivel național este de aproape 400 milioane de euro. Camerele au fost amplasate inclusiv în sate aproape abandonate, la granița NATO cu Ucraina. În mai 2025, o notă consultativă comună a serviciilor britanice NCSC, americane, germane, cehe, poloneze, australiene, canadeze, daneze, estoniene, franceze și olandeze, preluată de HotNews, documenta compromiterea a peste 1.000 de camere video din România de către GRU-ul rus, montate inclusiv în preajma unităților militare și a trecerilor la nivel cu calea ferată. Serviciile române nu au participat la investigație.
Aici văd eșecul integral al gândirii pe baza cerințelor standardelor europene. Standardul european EN 62676-4:2016 Sisteme de supraveghere video utilizate în aplicaţii de securitate. Partea 4: Linii directoare pentru aplicaţii, în vigoare la data aceea, impunea utilizarea noului termen VSS (video surveillance system), care înseamnă arhitectură integrată, management al riscului, analiză video inteligentă și reziliență cibernetică. Niciun caiet de sarcini din eșantionul documentat de Info Sud-Est nu invocă acest standard, niciunul nu conține o analiză de risc cibernetic și niciunul nu reflectă recomandările tehnice ale SRI și IGPR, care orientează discret către producători europeni precum Axis sau Bosch. În schimb, caietele de sarcini sunt copy-paste între primării și cer fluidizarea traficului „în sate în care reporterii au numărat două mașini în trei ore”, după cum reține literal investigația. Funcționarii au lucrat cu „câte un băiețel pe partea de supraveghere, câte o firmă mică locală” care propunea ce era „ușor de livrat”, adică echipamentul chinezesc cel mai ieftin de pe piață. Conform unui raport al industriei globale de supraveghere citat de Radio Europa Liberă, România avea în 2021 deja 189.452 de camere active Dahua și Hikvision, locul 8 în lume. Pentru un specialist în securitate fizică, asta nu este risipă de bani publici, ci o vulnerabilitate strategică majoră, semnată cu pixul de funcționari care nu înțeleg ce semnează.
3. Spitalul modular din Lețcani – milioane de euro abandonate în câmp
Documentat de Europa Liberă România în seria Țară în service, confirmat de Ziarul de Iași, G4Media, Digi24 și de o declarație parlamentară a deputatei Monica Berescu, cazul Spitalului Modular de la Lețcani este una din cele mai clare dovadă a recepției semnate fără verificare. În 2020, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Euronest, formată din cele șase consilii județene din Regiunea Nord-Est, a achiziționat de la o companie turcă un complex modular de 250 de paturi, dintre care 40 ATI, amplasat la Lețcani, lângă Iași. Plata efectivă a venit doar de la Consiliul Județean Iași, 10 milioane de euro, și de la Consiliul Județean Neamț, 3 milioane de euro. Diferența de aproximativ 2 milioane de euro nu se știe unde s-a dus. Unitatea a funcționat efectiv câteva luni în pandemie, după care din 2022 stă închisă în câmp, ruginind în ploaie.
Corpul de Control al Ministerului Sănătății a identificat 31 de deficiențe majore, trei autorizații de funcționare emise ilegal, un sistem de încălzire neadecvat și o etanșeitate inexistentă, încât „apa de ploaie se infiltrează pe sub uși, până pe holurile care duc spre Terapie Intensivă”. Arhitecta specializată în structuri modulare medicale, intervievată de Ziarul de Iași, a documentat că numărul real al deficiențelor depășește considerabil cifra raportărilor oficiale. Pe lângă toate acestea, Consiliul Județean Iași nu a depus cerere de decontare pe linia specială deschisă de Comisia Europeană pentru spitale modulare, iar investiția nu a fost niciodată recuperată din fonduri europene. Ce înseamnă asta? Înseamnă că recepția unui spital, adică a unei clădiri în care etanșeitatea la apă și controlul climatic sunt cerințe minimale absolute, a fost semnată de funcționari ai celor două consilii județene fără ca aceștia să verifice cerințele elementare. Nimeni nu a fost tras la răspundere, până astăzi.
4. Rețele de apă fără canalizare și stații de epurare
A patra dovadă tehnică de nerespins a incompetenței cu drept de semnătură este confirmată oficial de Curtea de Conturi a României, prin auditul de performanță Politici publice în domeniul serviciului public de apă și canalizare. Echitate vs. disparitate, realizat în cooperare bilaterală cu Curtea de Conturi a Țărilor de Jos și publicat în 2024. Concluziile sunt zdrobitoare: unul din patru români nu are acces la sistemul public de alimentare cu apă, iar 40% din populație nu este racordată la canalizare. În mediul rural, 59% nu au apă curentă și 84% nu au canalizare. Gradul de utilizare a fondurilor europene pentru apă și canalizare în România este de doar 78%.
Curtea de Conturi reține expres, în comunicatul oficial, că „investițiile sunt realizate dar nefuncționale sau exploatate sub capacitate”, că există „soluții tehnice necorespunzătoare” și că „mecanismele de monitorizare și evaluare a rezultatelor programelor de investiții cu finanțare națională sunt slabe”. Iar concluzia care, pentru mine, sintetizează întregul eșec într-o singură formulare este aceasta: „Nu există un lider coordonator al domeniului”. Când un organ constituțional consemnează oficial că nimeni nu conduce politica apei într-o țară în care un sfert din populație nu are apă curentă, discuția despre competența funcționarilor cu drept de semnătură devine redundantă.
Cazuri concrete documentate de Pro TV și Digi24 confirmă auditul: stația de epurare de la Budești, județul Călărași, construită cu 1,5 milioane de euro, nu funcționează. Stația de la Fântâna Mare, județul Suceava, inaugurată în 2011 cu aproape 2 milioane de lei, nu a fost pornită niciodată, pentru că primarul a constatat după inaugurare că numărul de abonați este prea mic. La Curtea de Argeș, lucrările la noua stație de epurare contractate prin PNDL în 2022 sunt blocate, panoul de șantier marcând inert „1 aprilie 2022 – 1 aprilie 2022″, iar primarul declara public: „Nu știu pe ce plajă să mă duc ca să vă spun cât am făcut”. Orice volum de apă pompat într-o gospodărie devine automat apă uzată, iar în lipsa unei infrastructuri de colectare aceasta inundă curțile și poluează pânza freatică. Funcționarii care au semnat aceste proiecte fără să verifice corelarea dintre rețeaua de apă și cea de canalizare au practicat, în opinia mea, o ignorare criminală a managementului riscului.
5. Studiul de fezabilitate fără realitate geologică
Incompetența tehnică cu drept de semnătură nu se manifestă doar la nivel local. La nivel național, exemplul cel mai costisitor este, după părerea mea, tronsonul cel mai dificil al autostrăzii A1 Sibiu-Pitești, cei 31,33 kilometri între Boița și Cornetu, prin Valea Oltului. Contractul a fost semnat în decembrie 2022 cu asocierea turcă Mapa-Cengiz, singurul ofertant, pentru 4,25 miliarde de lei fără TVA, aproximativ 850 de milioane de euro. La trei ani de la semnare, Proiectul pentru Autorizația de Construire nu fusese depus la termen, stadiul fizic al lucrărilor era de aproximativ 8,2%, iar șantierul se desfășura doar pe 5-8% din traseu, după cum a documentat Europa Liberă România.
Un singur detaliu spune totul despre calitatea studiului de fezabilitate care a stat la baza acestui contract: utilajul TBM de forare, un monstru de 3.300 de tone adus din Italia pentru tunelul Poiana de 1,7 kilometri, stă depozitat bucată cu bucată pe o platformă industrială din Călărași, pentru că terenul de pe Valea Oltului nu îl susține. Direcția de foraj a fost inversată după aducerea utilajului, conform declarațiilor managerului de proiect către Pro TV. Practic, studiul de fezabilitate aprobat în 2008 și acordul de mediu emis în 2018, ambele documente care au stat la baza licitației de 850 de milioane de euro, nu au inclus studii geotehnice care să fi semnalat instabilitatea terenului pentru utilaje de această clasă, și nu au identificat că tronsoanele 2 și 3 traversează Parcul Național Cozia și aria de protecție specială avifaunistică ROSPA0815 Pădurea Călinești-Brezoi, în care construcțiile noi sunt interzise. În 2025, Guvernul a fost obligat să adopte o Ordonanță de Urgență de derogare de la OUG 57/2007 privind ariile naturale protejate, pentru un proiect care era deja contractat de trei ani.
Asta înseamnă că o licitație publică de aproape un miliard de euro a fost lansată și adjudecată pe baza unor documente tehnice care nu corespundeau realității din teren. Funcționarii CNAIR și ai Ministerului Transporturilor care au semnat aceste documente, evaluatorii Agenției Naționale pentru Protecția Mediului care au emis avizul fără să verifice traseul pe siturile Natura 2000 deja delimitate, toți și-au făcut treaba pe hârtie. Rezultatul concret, măsurabil: cel puțin patru ani pierduți, finanțarea europeană prin Programul Transport la risc, termenul TEN-T Core de 31 decembrie 2030 practic compromis, iar realist autostrada nu va fi gata mai devreme de 2030-2032.
6. Digitalizare prin copy-paste, caiete de sarcini identice
Închei această radiografie cu cazul care, pentru mine, este finalul logic și cel mai grăitor al întregului raționament. Reportajul Digitalizarea europeană se rătăcește printre hârtiile din România, realizat de Paula Herlo pentru România, te iubesc! la Pro TV, a documentat că în județul Olt mai multe primării au cumpărat de la firme de consultanță caiete de sarcini identice, cu mici modificări la cantități și aceleași greșeli de scriere, plătindu-le între 100.000 și 130.000 de lei fiecare, pentru proiectele PNRR de digitalizare locală. Două comune sunt nominalizate explicit. La Găneasa, primăria a contractat 470.000 de lei pentru un sistem inteligent de management, dar primarul recunoaște la cameră că „lucrează pe telefon”. La Cîrlogani, 600.000 de lei pentru echipamente IT care zac în cutii în depozit la căminul cultural, pentru că sediul primăriei are risc seismic și nu poate fi dotat, iar registrul pe hârtie rămâne, conform reportajului, „sfânt”.
Investigația complementară G4Media și Info Sud-Est documentează că o singură firmă a obținut 49 de contracte de digitalizare în mai puțin de doi ani, totalizând aproximativ 10 milioane de euro, în 85% din cazuri fără competitori. Cazul a fost preluat în 2025 de Parchetul European EPPO. Pe ansamblu, ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene a recunoscut public că, pe un PNRR cu o alocare totală de 28,5 miliarde de euro, au fost contractate proiecte de 47,4 miliarde, o supracontractare de 67% într-un an electoral, fără verificarea capacității de implementare. Conform unui studiu al Asociației Comunelor din România citat în reportaj, 20% dintre primării nu au calculatoare sau laptopuri suficiente, o treime nu au personal suficient, iar 70% declară că angajații nu sunt instruiți în domeniul digitalizării. Iar România, conform datelor citate de Europa Liberă România în octombrie 2025, a pierdut deja definitiv 7,09 miliarde de euro din PNRR, iar din alocarea inițială de peste 29 de miliarde de euro mai sunt în joc doar 21,4 miliarde. Toate aceste cifre sunt consecința directă a faptului că oameni care nu pot citi un caiet de sarcini cu greșeli identice de scriere au drept de semnătură pe fonduri europene.
Ce este de făcut: trei măsuri concrete pentru a înlocui impostura cu rigoarea tehnică
Șase cazuri, șase eșecuri cu aceeași cauză: oameni fără competențe reale care semnează proiecte pe care nu le înțeleg. Această realitate nu ar mai trebui să fie tratată ca o anomalie temporară, ci ar trebui recunoscută, exact ca ceea ce este, o deficiență sistemică. Soluțiile următoare pleacă de la o premisă simplă: dacă cei care au administrat dezastrul nu l-au putut preveni, nu ei sunt cei care îl vor repara.
În primul rând, propun desființarea sistemului formărilor profesionale formale, acele simulacre de cursuri de weekend transformate în vacanțe mascate pe bani publici. În locul lor, este necesar ca funcționarii care gestionează proiecte tehnice sau fonduri europene să urmeze programe de formare concepute pe baza unor standarde ocupaționale actualizate, livrate exclusiv de furnizori de formare profesională autorizați de Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale. Certificarea competențelor trebuie condiționată de examene naționale independente, standardizate și auditate extern. Dacă un specialist nu este capabil să demonstreze că stăpânește metodologia analizei de risc, sau că înțelege cerințele minime ale unui standard european aplicat în domeniul său, consider că el trebuie îndepărtat imediat de la dreptul de semnătură. Nu trebuie să mai lăsăm bugete de milioane de euro pe mâna unor oameni a căror singură legătură cu managementul de proiect este o diplomă de participare la un curs neacreditat sau efectuat formal.
În al doilea rând, consider obligatorie introducerea răspunderii personale și patrimoniale pentru semnatarii proiectelor absurde. În prezent, un funcționar poate aproba o rețea de apă fără canalizare, poate recepționa un sistem video stradal complet nefuncțional din punct de vedere al standardelor actuale VSS, sau poate aviza un studiu de fezabilitate de aproape un miliard de euro fără studii geotehnice corecte, fără să sufere nicio consecință materială sau profesională. Sunt convins că în momentul în care un expert din administrație va răspunde în fața legii și cu propriile bunuri pentru prejudiciile aduse prin ignorarea deliberată a normelor tehnice și a analizelor de risc, vom asista la o curățare rapidă a sistemului de impostură.
În al treilea rând, cred că administrația centrală și locală ar trebui să externalizeze auditul tehnic al proiectelor majore către entități profesionale independente, recunoscute la nivel, național și/sau internațional. Înainte ca o strategie de dezvoltare locală, un proiect de infrastructură sau o achiziție de sisteme tehnice să primească avizul de finanțare, aceasta ar trebui să fie trecută printr-un filtru de evaluare sever, care să verifice dacă termenii folosiți, precum reziliența, sustenabilitatea sau supravegherea inteligentă, sunt dublați de indicatori de performanță reali, și nu doar copiați de pe internet sau lucrați cu Ai-ul. Ar trebui ca structurile compartimentate și funcțiunile deconectate din ministere să colaboreze mai mult cu mediul privat, cu experți certificați și cu mediul academic, spărgând astfel cercul vicios al consultanței de casă, al firmelor mici locale care vând caiete de sarcini cu greșeli de scriere identice.
Opțiunea dintre modernizare reală și colaps administrativ
Părerea mea este că ne aflăm într-un punct de cotitură istoric. Resursele financiare europene disponibile reprezintă, probabil, ultima mare șansă de a recupera decalajele majore de infrastructură și de a ne alinia la standardele lumii dezvoltate.
Criza de competență în administrație și deprofesionalizarea corpului de experți trebuie rezolvate. Proiectele inutile, traducerile neconforme de concepte europene, referințele la exemple de bune practici din alte părți ale lumii (SUA, Canada, Brazilia sau Australia) care nu au nicio legătură cu realitatea românească ar trebui eliminate. Sistemele tehnologice compromise de nepriceperea funcționarilor, caietele de sarcini copiate cu greșelile de scriere, recepțiile semnate fără verificare și studiile de fezabilitate care ignoră realitatea geologică sunt prețul pe care îl plătim cu toții pentru lipsa de curaj în impunerea meritocrației.
Ar trebui să înțelegem cu toții că leadershipul nu înseamnă doar gestionarea unor procente politice, ci capacitatea de a construi instituții reziliente, populate de profesioniști integri și riguroși. Dacă cei responsabili de conducerea acestei țări nu vor avea curajul să curețe aparatul administrativ de autosuficiență și impostură, vom rămâne captivi într-o realitate degradantă: o țară cu strategii declarative doar pe hârtie, cu contracte de un miliard de euro semnate pe studii de fezabilitate care nu corespund realității din teren, cu spitale modulare realizate în situații de criză care ruginesc în câmp pentru că nimeni nu a verificat etanșeitatea construcțiilor, cu camere video prin care ne spionează adversarii strategici, cu piste de biciclete prin lanurile de porumb și cu comunități lăsate în noroi. Responsabilitatea reformei aparține celor aflați la conducerea acestei țări, iar timpul nu mai are răbdare cu ei. Responsabilitatea mea, ca expert și ca cetățean, este să documentez și să vorbesc public, exact ceea ce fac aici.
Notă de transparență și metodologie…
În pregătirea acestui articol am folosit Perplexity (perplexity.ai) pentru identificarea și analiza surselor și Nano Banana (Google Gemini) pentru generarea suportului vizual pe baza unor indicații și specificații formulate de mine.
Toate sursele citate sunt reale și verificabile la adresele web indicate în notele de la final. Responsabilitatea pentru selecția informațiilor, pentru acuratețea datelor prezentate, pentru calitatea suportului vizual și pentru opiniile exprimate îmi aparține în totalitate.
Această notă subliniază angajamentul meu pentru o utilizare etică, transparentă și asumată a tehnologiei în cercetare.
Bibliografia cu sursele care au stat la baza argumentelor și studiilor de caz integrate în articol:
- Asociația de Standardizare din România (ASRO), SR EN IEC 62676-4:2025 Sisteme de supraveghere video utilizate în aplicaţii de securitate. Partea 4: Linii directoare pentru aplicaţii. Standard tehnic european privind proiectarea, instalarea și managementul riscului în implementarea sistemelor de supraveghere video VSS, înlocuind vechea paradigmă analogică CCTV.
- Pro TV, Inspectorul PRO, Primarii din România risipesc milioane de euro pe proiecte inutile: piste de biciclete prin câmp, care nu leagă niciun sat.
- Expresul de Buftea, Primele piste de biciclete din Buftea sunt 100% pe câmp. Am descoperit unde și de ce.
- Info Sud-Est, EXCLUSIV: Supraveghere chinezească pe banii UE, la graniță cu războiul: Dobrogea, împânzită cu mii de camere video din China.
- Europa Liberă România, Ochi chinezești la Deveselu. Sistemele de supraveghere din China, interzise în SUA și UK, veghează unitățile Armatei Române.
- Panorama, Big Brother la țară. Cât cheltuie statul pentru sisteme de supraveghere.
- HotNews, Rusia a spionat granițele Europei, inclusiv ale României. GRU a compromis mii de camere pentru a urmări ajutorul trimis Ucrainei.
- Europa Liberă România, Țară în service: Secretul milioanelor din containere. Ce s-a ales de spitalele modulare ridicate în pandemie.
- G4Media, Spitalul mobil din Lețcani (Iași), o investiție absolut inutilă pe care s-au consumat 11 milioane de euro.
- G4Media, Auditul Curții de Conturi care arăta încă din 2024 ce schimbări sunt urgente în sectorul de apă și canalizare, confirmat de criza de la Paltinu.
- Pro TV, România, te iubesc!, Dâmbovița, râu negru al nepăsării: Stații de epurare nefuncționale și controale „cu ochii închiși”.
- Pro TV, România, te iubesc!, România are 8,9 miliarde de euro de la UE pentru canalizare, dar cinci milioane de români nu au apă în gospodării.
- Europa Liberă România, Care e stadiul lucrărilor pe prima autostradă montană a României, Sibiu-Pitești, prioritatea zero din infrastructură.
- Pro TV, Tunelul de pe autostrada Sibiu-Pitești, forat din direcția opusă din cauza solului instabil. Ce spun constructorii.
- Pro TV, România, te iubesc!, Digitalizarea europeană se rătăcește printre hârtiile din România. Miliarde de euro s-au pierdut. „E prea tehnic”.
- G4Media, Monopolul digitalizării prin PNRR: O firmă abia înființată a luat 49 de contracte de 10 milioane de euro […] În 85% din cazuri nu a avut competitori.
- Europa Liberă România, Sute de milioane euro pierdute din PNRR din cauza primarilor care au întârziat proiectele.