La finalul unei sesiuni a cursului de formare pentru consultanți de securitate, am cerut participanților să facă un exercițiu simplu. Fiecare trebuia să prezinte, în trei minute, o situație din activitatea proprie în care luase o decizie dificilă. Nu un caz de manual, nu un scenariu fictiv, ci ceva real, trăit direct, cu tot cu ezitări și cu tot cu îndoieli.
Unul dintre cursanți, o persoană cu cincisprezece ani de experiență în evaluări de risc la securitatea fizică, a vorbit ultimul. Exact în două minute și jumătate a prezentat un caz în care greșise o estimare inițială, și-a explicat raționamentul, a descris cum a corectat eroarea și ce a învățat din ea. A fost cea mai bună prezentare din zi.
Seara, la o discuție amicală, această persoană mi-a spus ceva foarte interesant: „Nu știu dacă ce fac eu se cheamă cu adevărat consultanță sau doar mă prefac că știu. Ceilalți par atât de siguri pe ei.” Ceilalți la care se referea tocmai terminaseră primii ani de formare, aveau o fracțiune din experiența lui și vorbiseră cu o siguranță care nu lăsa loc niciunei întrebări. El, cu tot bagajul lui real și demonstrabil, se simțea impostorul din sală.
Am văzut tiparul acesta repetându-se de zeci de ori, de-a lungul a peste două decenii în care am format profesioniști din securitatea fizică. Îl văd la consultanți și evaluatori de risc la securitatea fizică cu portofolii solide care ezită înainte să semneze un raport, de parcă semnătura lor ar putea contrazice brusc tot ce au demonstrat până în acel moment. Îl văd la manageri de securitate cu experiență operațională reală, care tac exact în momentele în care competența lor ar fi cel mai greu de înlocuit în sală. Și îl văd, dacă sunt sincer cu mine, în propriile mele seri de dinaintea unui curs nou sau a unui proiect de consultanță care mă duce dincolo de teritoriul pe care îl știu bine.
Săptămâna trecută, după publicarea articolului despre Dilema Prizonierului recalibrată, am primit un comentariu de la un coleg consultant care îmi sugera o temă: profesionistul din securitatea fizică care suferă de sindromul impostorului, eternul anonim într-o piață care, după părerea lui, premiază vizibilitatea în defavoarea competenței. L-am citit de mai multe ori, și asta nu pentru că tema mi-ar fi fost străină, ci pentru că m-a făcut să îmi aduc aminte de discuția anterioară și de reflecțiile pe care le-am avut după acea discuție.
Trebuie să fac o precizare despre perspectiva din care scriu. Nu sunt psiholog și nu scriu din această perspectivă. Sunt economist de profesie, consultant de securitate cu specializare în securitatea fizică de peste două decenii și, în egală măsură, formator care lucrează îndeaproape cu cele două categorii profesionale despre care vorbim aici, consultantul de securitate și managerul de securitate. Scriu din propria mea experiență, și din observație directă, nu din teorie clinică, și tocmai de aceea cred că am ceva util de spus despre un fenomen pe care l-am văzut funcționând în timp real, în săli de curs, în evaluări de risc și în echipe de securitate reale.
Cu cât am văzut mai mulți profesioniști cu experiență reală îndoindu-se de ei înșiși în timp ce alții, mult mai puțin pregătiți, vorbeau cu deplină siguranță, cu atât o concluzie devenea mai greu de ignorat. Profesioniștii care se îndoiesc cel mai mult de ei înșiși nu sunt, de regulă, cei mai puțin pregătiți. Adesea sunt exact contrariul. Și dacă această afirmație ți se pare greu de acceptat, continuă să citești, pentru că explicația o să schimbe felul în care privești întreaga conversație despre competență, vizibilitate și valoare în domeniul securității.
Ce este, de fapt, sindromul impostorului…
Termenul există de aproape cincizeci de ani. A fost introdus în 1978 de două cercetătoare americane, Pauline Clance și Suzanne Imes, care l-au descris ca pe o experiență interioară de impostură intelectuală, observată la oameni cu realizări reale și demonstrabile, care continuau totuși să creadă că nu merită locul pe care îl ocupă și că, mai devreme sau mai târziu, cineva îi va „demasca”. Cu alte cuvinte, o experiență interioară de impostură intelectuală, neclintită în fața oricărei dovezi de competență.
De atunci, cercetările s-au extins mult. O estimare des citată, provenită dintr-un sondaj realizat de Clance împreună cu Gail Matthews la mijlocul anilor 1980, sugerează că aproximativ 70% dintre oameni trăiesc, la un moment dat, acest set de trăiri. Cifra trebuie luată ca ordin de mărime, nu ca adevăr exact, fiindcă fenomenul este greu de măsurat riguros. Confirmarea serioasă vine însă din altă parte. O sinteză sistematică publicată în 2019 de o echipă de la Stanford, condusă de Dena Bravata, a analizat 62 de studii cu peste 14.000 de participanți și a arătat că este vorba de un fenomen extins, prezent mai ales acolo unde miza profesională este ridicată. La medici și medici rezidenți, o categorie unde greșeala costă vieți, fenomenul este atât de prezent încât a făcut obiectul unor recenzii dedicate. Nu vorbim, așadar, despre o slăbiciune de caracter a câtorva oameni neîncrezători, ci despre o trăsătură care însoțește competența în domeniile cu pretenții mari.
Mai relevant decât cifrele este însă felul în care se manifestă. Valerie Young, una dintre vocile importante în studiul fenomenului, a identificat cinci tipare de competență prin care se exprimă sindromul impostorului. Dintre acestea, unul ne privește direct: expertul. Expertul este profesionistul care nu se consideră competent până nu cunoaște absolut totul în domeniul său. Este cel care amână asumarea unor titluri profesionale până mai învață ceva și care, paradoxal, se simte impostor mai ales atunci când este recunoscut public ca expert. Pragul pe care și-l fixează nu-l atinge niciodată, fiindcă mereu există încă un curs de făcut, încă o certificare de obținut, încă cineva care știe mai mult.
Cum arată fenomenul, dincolo de teorie? Omul în cauză își pune succesele pe seama unor factori din afară, norocul, conjunctura, ajutorul altora, contextul favorabil. În schimb, dificultățile și le asumă integral, ca pe niște dovezi ale unei incompetențe pe care, până acum, a reușit să o ascundă. Între ce poate face în realitate și ce crede că poate face rămâne mereu o distanță. Această distanță este semnul distinctiv al fenomenului.
În profesiile noastre din domeniul securității fizice, semnele nu sunt mărturisirile verbale, ci comportamentele. Câteva exemple. Suprapregătirea pentru o consultanță simplă pe care, obiectiv, am făcut-o de douăzeci de ori. Reluarea unui raport de evaluare a riscurilor de trei ori înainte de a-l trimite clientului, deși era bun de la prima variantă. Refuzul de a delega părți dintr-o misiune unor colegi mai tineri, pentru că trebuie să mă asigur că este bine făcut. Amânarea publicării unui material profesional, pe motiv că nu este încă suficient de finisat. Tăcerea în ședințe unde am, obiectiv, mai multă experiență decât majoritatea celor care vorbesc.
Pentru colegii din securitatea cibernetică, lista arată identic, doar instrumentele se schimbă. Ezitarea de a publica o analiză pe un incident gestionat impecabil, și/sau reluarea unui raport post-incident până când orice urmă de asumare personală a meritului a devenit invizibilă.
Aici trebuie să fac o distincție care, dacă se pierde, schimbă întreg sensul a ceea ce vreau să spun. Există o îndoială sănătoasă și există o îndoială paralizantă. Îndoiala sănătoasă este motorul competenței. Ea te face să verifici de două ori, să continui să înveți, să nu aluneci în aroganță. Fără ea nu există profesionist serios. Îndoiala paralizantă, în schimb, blochează acțiunea. Te face să amâni, să retragi, să taci, să refuzi oportunități pentru care, obiectiv, ești pregătit. Sindromul impostorului, în accepțiunea pe care o discutăm aici, este îndoiala paralizantă, nu cea sănătoasă. Confuzia dintre ele este una dintre capcanele frecvente, fiindcă profesionistul blocat își justifică adesea blocajul cu un comod eu doar sunt prudent, când în realitate este, pur și simplu, paralizat.
Există și o categorie de cititori căreia articolul de față nu i se adresează direct. Sunt cei pentru care îndoiala depășește pragul obișnuit și devine suferință reală, manifestată prin anxietate cronică, episoade depresive sau panică profesională recurentă. Aceasta este zona psihologilor și a psihiatrilor, nu a unui articol de opinie scris de un consultant de securitate.
Sindromul impostorului afectează, în linii mari, profesioniștii din toate domeniile. În profesia noastră, însă, condițiile concrete de muncă îl alimentează cu o consecvență care nu pare deloc întâmplătoare. Nu suntem mai slabi psihologic decât avocații sau medicii. Suntem expuși unui mediu profesional construit, fără ca cineva să fi planificat asta, exact pentru a produce acest tip de îndoială. Și aici lucrurile se complică în mod neașteptat, fiindcă această îndoială, departe de a fi mereu un defect, este adesea chiar semnul că avem de-a face cu un profesionist competent. În secțiunea următoare am explicat, de ce.
Oglinda. Ce schimbă efectul Dunning-Kruger în felul în care citim competența…
În 1999, doi cercetători americani, Justin Kruger și David Dunning, au publicat un studiu care a deranjat multă lume când a apărut și care continuă să deranjeze, ceea ce este, de obicei, semnul că atinge ceva adevărat. Concluzia lor, redusă la esență, sună astfel: oamenii cu abilități scăzute într-un domeniu îți supraevaluează sistematic propria competență, în timp ce cei cu performanță înaltă tind să și-o subestimeze. Cu alte cuvinte, cu cât știi mai puțin, cu atât ești mai sigur pe tine. Iar cu cât știi mai mult, cu atât îți dai mai bine seama cât de mult nu știi încă.
Mecanismul din spatele acestei concluzii este subtil și merită să îl privim cu atenție, pentru că el este cheia întregii noastre discuții. Aceleași abilități care îți permit să faci un lucru bine sunt, în același timp, cele care îți permit să recunoști când îl faci prost. Cel care nu a dezvoltat acele abilități nu are instrumentele cu care să își măsoare propriile lipsuri. Vede rezultatul, nu vede golurile. Cel care le-a dezvoltat, în schimb, vede cu o claritate uneori dureroasă tot ce ar mai fi de știut, tot ce ar putea merge prost, tot ce situația ar putea ascunde și pe care el nu l-a anticipat încă.
Pune acum efectul Dunning-Kruger față în față cu sindromul impostorului și vei obține o imagine care răstoarnă complet lectura superficială a fenomenului. Sindromul impostorului nu este un semn că profesionistul este slab pregătit. Dimpotrivă, el este adesea dovada că profesionistul este suficient de bine pregătit încât să își vadă propriile limite, ceea ce este exact definiția competenței mature. Puse față în față, cele două fenomene se explică reciproc mai bine decât o face fiecare în parte. La un capăt al spectrului, omul care nu știe că nu știe și care afișează o certitudine fără fisuri. La celălalt capăt, omul care știe suficient de mult încât să trăiască permanent cu întrebarea dacă a știut destul.
În securitatea fizică, cei doi poli ai acestei ecuații sunt recognoscibili imediat pentru oricine a lucrat suficient timp în această profesie. Consultantul de securitate care îți spune că a văzut totul, că nicio situație nu îl mai surprinde și că metodologia lui acoperă orice scenariu, este, statistic, exact cel de care trebuie să te ferești. Nu pentru că ar fi neapărat de rea-credință, ci pentru că acea certitudine deplină este, în sine, un semnal de alarmă. Securitatea autentică se construiește din întrebarea permanentă „ce am ratat?”, nu din afirmația „le-am acoperit pe toate”. Consultantul de securitate sau managerul care abordează orice situație nouă fără nicio urmă de incertitudine și-a pierdut tocmai luciditatea care îl făcea eficient în fața unui risc real.
Îndoiala rezonabilă, cea care te face să reverifici o concluzie înainte să o livrezi unui client, să recitești un raport de evaluare înainte să îl semnezi, să pui o întrebare suplimentară acolo unde alții consideră că răspunsul este evident, este, de fapt, o formă de disciplină a gândirii, poate cea mai subestimată dintre toate. Este ceea ce te ține lucid și onest în fața unei realități care nu iartă aroganța și care nu recompensează certitudinea gratuită
Îndoiala devine cu adevărat o problemă în momentul în care te paralizează, în care te face să taci tocmai atunci când experiența și competența ta ar putea schimba cursul unei decizii. Iar despre cum arată această tăcere în practica zilnică a consultantului și a managerului de securitate, scriu în continuare.
Cum arată fenomenul în practica zilnică…
Există o diferență importantă între a înțelege un fenomen la nivel de principiu și a-l recunoaște în momentul în care îți afectează o decizie concretă.
Pentru consultantul de securitate, sindromul impostorului apare cel mai des în momentele de livrare, acolo unde competența sa trebuie să devină concretă și vizibilă pentru client. Evaluarea de risc este finalizată, analiza a fost făcută cu rigoare, concluziile sunt argumentate. Și totuși, înainte să trimită raportul, consultantul îl recitește în întregime, împins de o neîncredere difuză că a ratat ceva esențial pe care un alt consultant, mai atent sau mai experimentat, l-ar fi observat din prima. Rezultatul este aproape întotdeauna același: reformulează o concluzie care era corectă, atenuează o recomandare care era justificată, adaugă o rezervă acolo unde certitudinea era, de fapt, câștigată.
La capătul acestui schimb, ambele părți pierd câte ceva. Clientul primește un raport mai precaut decât o cerea situația și, odată cu el, mai puțină claritate decât ar fi avut dreptul să aștepte. Consultantul rămâne cu impresia că a evitat o greșeală, ratând, fără să își dea seama, tocmai ocazia de a-și confirma că stăpânește ceea ce practică.
Un alt context în care fenomenul este vizibil este relația cu clientul dificil, cel care pune întrebări incomode sau care contestă o concluzie. Consultantul cu experiență reală știe, în cele mai multe cazuri, că are dreptate. Are datele, are metodologia, are precedentele. Și totuși, în fața contestației, primul reflex este retragerea, nu argumentul. Reformulează în loc să explice. Cedează în loc să demonstreze. Nu din lipsă de argumente, ci din convingerea interioară că poate, totuși, celălalt a văzut ceva ce el a ratat.
Pentru managerul de securitate, fenomenul capătă o formă diferită, pentru că miza sa nu este livrarea unui raport, ci conducerea unei echipe și luarea de decizii în timp real. Manifestarea cea mai frecventă pe care am observat-o este ceea ce aș numi tăcerea operațională. Managerul știe că o procedură de securitate trebuie schimbată. Are argumentele, are experiența care îi susține concluzia, are responsabilitatea formală să acționeze. Și totuși, amână. Consultă mai mult decât o cere situația. Cere o a doua opinie, apoi o a treia, în condițiile în care propria judecată, construită în ani de practică, ar fi fost mai mult decât suficientă
Această nevoie de validare externă, care la suprafață poate părea o formă de prudență managerială, erodează tocmai autoritatea de care managerul are nevoie pentru a conduce eficient. Echipa simte ezitarea, chiar dacă nu o poate articula. Iar ezitarea are un cost propriu, uneori mai mare decât ar fi avut o decizie imperfectă luată la momentul potrivit.
Un alt context specific managerului de securitate angajat într-o organizație este cel al raportării către conducere. Prezentarea unui raport de securitate, evaluarea unui incident sau urmărirea implementării măsurilor stabilite în urma unui exercițiu de recuperare sunt momente în care managerul trebuie să susțină concluzii în fața unor interlocutori care, de cele mai multe ori, au o înțelegere limitată a domeniului. Tocmai în aceste momente, sindromul impostorului produce efectele cele mai vizibile și, uneori, cele mai costisitoare.
Există însă o variantă și mai subtilă a acestui fenomen, una pe care am întâlnit-o cu o regularitate care nu mai lasă loc de îndoială. Managerul de securitate angajat dezvoltă, în timp, un reflex de autoprotecție față de conducerea organizației. Știe că o anumită măsură este obligatorie din punct de vedere legal. Știe că absența ei expune organizația unui risc real. Și totuși, atunci când conducerea invocă lipsa bugetului, managerul cedează, iar concluzia corectă dispare din raport înainte să ajungă la cei care ar trebui să o cunoască.
Am văzut această dinamică funcționând într-un caz concret, care ilustrează mecanismul mai bine decât orice descriere abstractă. Un manager de securitate dintr-un spital a solicitat evaluatorului de risc să nu consemneze în raport obligativitatea încheierii unui contract de mentenanță pentru sistemul de supraveghere video, deși aceasta este o cerință legală explicită. Motivul invocat era că conducerea spitalului comunicase că nu există buget pentru asta. Cu alte cuvinte, managerul știa că cerința există, știa că omiterea ei din raport este incorectă și, cu toate acestea, a ales să protejeze confortul imediat al conducerii în detrimentul conformității legale.
Aceasta nu mai este doar sindromul impostorului în forma lui clasică. Este varianta lui organizațională, în care îndoiala de sine se combină cu presiunea ierarhică și produce un efect dublu: managerul se convinge că nu este locul lui să impună o concluzie pe care conducerea nu vrea să o audă, iar organizația rămâne cu o vulnerabilitate reală pe care nimeni nu a mai îndrăznit să o numească.
Dincolo de contextele diferite în care activează, consultantul și managerul de securitate se confruntă cu același tipar. Competența construită în ani de practică ajunge la client, la conducere sau la echipă atenuată, trecută printr-un filtru de neîncredere care o îngustează înainte să producă efectul pe care l-ar fi putut produce. Iar locul lăsat astfel liber nu rămâne niciodată gol. Îl ocupă, inevitabil, cineva cu mai puține rețineri și cu mai puțină substanță. Cum arată această dinamică la nivelul întregii piețe și de ce ea nu este nici întâmplătoare, nici inevitabilă, este subiectul la care ajung acum.
Piața care recompensează zgomotul…
Tom Nichols, în cartea sa „The Death of Expertise”, descrie un fenomen pe care oricine activează într-o profesie tehnică îl recunoaște imediat, chiar dacă nu i-a găsit încă un nume. Argumentul lui este că accesul facil la informație a creat o iluzie de competență generalizată, în care a citi câteva articole despre un subiect și a urmări câteva dezbateri online a ajuns să pară echivalent cu ani de practică în acel domeniu. Granița dintre familiaritatea superficială și expertiza autentică s-a estompat, iar în locul ei a rămas vizibilitatea ca principal criteriu de evaluare a valorii. Cine vorbește mai mult, mai sigur și mai frecvent ajunge să fie perceput ca mai competent, indiferent de ce se află în spatele cuvintelor.
În securitatea fizică, efectul este direct și are consecințe concrete. Un comentariu livrat cu suficientă siguranță pe o platformă cu mulți urmăritori ajunge să cântărească mai mult în percepția publică decât o evaluare riguroasă construită pe experiență reală și metodologie solidă. Consultantul care simplifică totul până la câteva afirmații memorabile este mai vizibil decât cel care știe că orice evaluare de risc serioasă conține nuanțe care nu încap într-o postare. Managerul de securitate care vorbește cu certitudine despre orice subiect apare mai autoritar decât cel care știe să distingă între ce știe și ce nu știe încă.
Vizibilitatea a devenit, într-adevăr, o monedă. Iar moneda aceasta nu se corelează automat cu valoarea celui care o deține, cum ar spune Nichols, și nici cu responsabilitatea pe care o implică profesia de consultant sau de manager de securitate față de clienți, față de organizații și față de oamenii ale căror vieți depind, uneori, de calitatea unei decizii de securitate.
Până aici, colegul care mi-a sugerat această temă ar putea să spună că îi dau dreptate. Și îi dau, în această parte a argumentului. Piața are o problemă reală cu semnalul de competență, iar această problemă îi dezavantajează pe cei care investesc în substanță și îi favorizează pe cei care investesc în imagine. Este o realitate pe care nu am de gând să o minimizez.
Dar tocmai acest punct este cel pe care nu îl putem trece cu vederea. Dacă piața este invadată de zgomot, atunci tăcerea profesioniștilor competenți nu este o formă de demnitate și nici o dovadă de bun-simț. Este o formă de abandon. Fiecare consultant de securitate care alege să tacă, din modestie autentică sau din neîncredere în propria voce, lasă un spațiu liber pe care îl va ocupa, inevitabil, cineva mai zgomotos și mai puțin pregătit. Fiecare manager de securitate care atenuează o concluzie înainte să o prezinte conducerii, de teama că va părea prea categoric, contribuie la normalizarea unui standard mai scăzut decât cel pe care îl cunoaște și îl poate livra.
Această dinamică mută responsabilitatea dinspre piață, pe care nu o putem controla, spre propria noastră decizie de a fi prezenți prin ceea ce știm să facem cu adevărat. Despre cum arată această prezență în practică, este secțiunea următoare.
Ce facem concret…
Nu vreau să mă opresc la o reflecție despre curaj și autenticitate. Din experiența unui practician care a văzut acest fenomen repetându-se de prea multe ori, am ajuns la o concluzie simplă: diagnosticul, oricât de bine formulat, nu schimbă nimic prin el însuși. Schimbă ceva doar atunci când îl urmează o decizie. Iar decizia, în cazul de față, nu aparține pieței, nu aparține conducerii organizației și nu aparține colegului mai zgomotos din sală. Îți aparține ție, ca profesionist care știe, în forul lui interior, că are ceva real de oferit. Tocmai de aceea, ce urmează nu sunt principii generale despre vizibilitate și prezență profesională. Sunt lucruri concrete, pe care le-am văzut funcționând în practica celor pe care i-am format de-a lungul anilor și pe care le aplic, cu rezultate verificabile, în propria mea activitate.
Primul lucru concret este să înțelegi că vizibilitatea construită pe substanță nu este vanitate. Este o obligație față de breaslă și față de cei care, neavând cum să distingă singuri competența de zgomot, au nevoie de repere oneste. Un raport de evaluare a riscului bine argumentat, o analiză care anticipează ce alții nu au văzut, o metodologie pe care o poți apăra în fața oricui, acestea sunt dovezile reale ale competenței tale. Iar dacă nu le faci vizibile, ele nu există pentru piață, chiar dacă există pentru tine. Îndoiala pe care o simți nu este un semnal că substanța muncii tale este șubredă. Este, cel mai adesea, semnalul că ești suficient de bun încât să îți dorești să fii și mai bun. Raportul trebuie semnat, recomandarea trebuie livrată și concluzia trebuie spusă cu voce tare, tocmai pentru că știi ce stă în spatele lor.
Al doilea lucru este să folosești cadrul obiectiv pe care profesia ți-l pune la dispoziție. Unul dintre motivele pentru care sindromul impostorului prosperă este absența unui reper exterior față de care să îți poți măsura competența cu ceva mai multă obiectivitate decât propria percepție. Standardele ocupaționale pentru consultantul de securitate și pentru managerul de securitate există tocmai pentru că un cadru clar de competențe profesionale este cel mai solid reper într-o piață în care granița dintre expertiză autentică și experiență nedocumentată este, de cele mai multe ori, invizibilă pentru cel care angajează sau pentru cel care cumpără un serviciu de consultanță.
Și această graniță contează mai mult decât pare la prima vedere. În piața de securitate fizică din România există astăzi un număr semnificativ de persoane care se prezintă drept consultanți de securitate sau manageri de securitate fără să fi parcurs vreodată un program de specializare structurat pe competențele definite de cele două standarde ocupaționale. Nu vorbesc despre oameni fără experiență practică, unii dintre ei au ani de activitate în spate. Vorbesc despre o mentalitate pe care am întâlnit-o frecvent și care funcționează ca un blocaj invizibil: convingerea că experiența acumulată este, prin ea însăși, suficientă și că orice formă de specializare formală reprezintă o pierdere de timp și de bani. Rezultatul este că acești profesioniști nu știu ce competențe ar trebui să demonstreze în cele două roluri, pentru că nu s-au raportat niciodată la un cadru care să le definească. Evaluează prin comparație cu propria practică, nu cu un standard al profesiei. Și tocmai de aceea, în fața unui client care nu are instrumentele să distingă, par la fel de credibili ca cel care și-a construit competența metodic și verificabil.
Când știi ce competențe definesc profesia ta și când îți poți evalua propria activitate față de ele, câștigi ceva pe care experiența singură nu ți-l poate oferi, o măsură obiectivă a ceea ce știi și, la fel de important, a ceea ce nu știi încă. Folosește acest cadru ca pe un instrument de calibrare a propriei judecăți profesionale, nu ca pe o listă de bifat o dată și uitată.
Al treilea lucru este, în aparență, cel mai simplu și, în practică, cel mai greu de asumat. Nu toți profesioniștii din securitatea fizică au privilegiul, și de ce nu, talentul de a preda altor persoane. Dar aproape toți au obligația de a informa, de a face cunoscute concluziile lor, de a explica recomandările pe care le formulează și consecințele ignorării lor. Fiecare analiză publicată, fiecare dezbatere la care contribui cu ceva concret, fiecare beneficiar de securitate căruia îi explici nu doar ce trebuie făcut, ci și de ce, adaugă un reper onest într-o piață care duce lipsă de ele. Informarea și documentarea profesională sunt parte integrantă din deontologia unui consultant de securitate și a unui manager de securitate, indiferent de contextul în care activează. Îndoiala interioară și curajul de a fi vizibil prin ceea ce faci bine nu se exclud reciproc. Profesionistul cu adevărat valoros este tocmai cel care le îmbină pe amândouă, care se îndoiește suficient încât să rămână riguros și care are curajul să nu lase rigoarea să rămână invizibilă.
În loc de concluzie…
Am promis un articol și m-am ținut de cuvânt, deși probabil nu în forma pe care colegul meu o anticipase când mi-a scris comentariul acela cu o anumită amărăciune în el. Nu i-am dat dreptate în întregime și nu am scris un text care să confirme că profesioniștii buni sunt condamnați la anonimat într-o piață nedreaptă.
Sindromul impostorului, văzut din perspectiva a peste două decenii de formare profesională în securitatea fizică, nu este în primul rând o povară pe care piața o impune profesioniștilor buni. Este, în doze rezonabile, un semn că mecanismul de autoevaluare funcționează corect. Este oglinda efectului Dunning-Kruger care lucrează în direcția bună. Problema nu este că există, ci că, lăsat fără răspuns, se transformă dintr-un instrument de igienă a gândirii într-o scuză confortabilă pentru tăcere.
Iar tăcerea, cum am văzut de-a lungul acestui articol, are un cost real. Nu unul abstract, ci unul măsurabil în rapoarte de evaluare atenuate înainte să ajungă la client, în recomandări retrase înainte să fie scrise, în cerințe legale omise din documente pentru că cineva a ales confortul ierarhic în locul responsabilității profesionale. Costul tăcerii nu îl plătește doar profesionistul care tace. Îl plătește și clientul care primește mai puțin decât ar fi avut dreptul să primească, și organizația care rămâne cu o vulnerabilitate pe care nimeni nu a mai îndrăznit să o numească, și breasla întreagă, care pierde câte puțin din credibilitate de fiecare dată când zgomotul ocupă locul lăsat liber de substanță.
Îți las o întrebare, aceeași pe care mi-o pun și eu din când în când, nu ca exercițiu retoric, ci ca să rămân treaz față de ce am scris aici. Dacă de mâine, toți profesioniștii cu adevărat pregătiți din securitatea fizică, și nu numai din securitatea fizică ar decide, să livreze concluziile așa cum le-au gândit, să susțină recomandările pe care le știu justificate și să vorbească în momentele în care competența lor ar putea schimba cursul unei decizii, cum ar arăta piața despre care ne plângem astăzi?
Răspunsul îl știi deja. Și tocmai de aceea, el nu mai este o întrebare despre piață. Este una despre tine.
Notă de transparență și metodologie
În pregătirea acestui articol am folosit Claude (Anthropic) pentru documentare și verificarea surselor, structurarea argumentației și ediția draftului, și Nano Banana (Google Gemini) pentru generarea suportului vizual pe baza unor indicații și specificații formulate de mine. Toate sursele citate sunt reale și verificabile, fiind indicate în notele de la final. Responsabilitatea pentru selecția informațiilor, pentru acuratețea datelor prezentate, pentru calitatea suportului vizual și pentru opiniile exprimate îmi aparține în totalitate. Prin această notă îmi asum o utilizare transparentă și responsabilă a tehnologiei în munca mea profesională.
Surse bibliografice:
- Clance, P. R., & Imes, S. A. (1978). The Imposter Phenomenon in High Achieving Women: Dynamics and Therapeutic Intervention. Psychotherapy: Theory, Research & Practice, 15(3), 241–247.
- Kruger, J., & Dunning, D. (1999). Unskilled and Unaware of It: How Difficulties in Recognizing One’s Own Incompetence Lead to Inflated Self-Assessments. Journal of Personality and Social Psychology, 77(6), 1121–1134.
- Bravata, D. M., et al. (2019). Prevalence, Predictors, and Treatment of Impostor Syndrome: a Systematic Review. Journal of General Internal Medicine, 35, 1252–1275.
- Gottlieb, M., Chung, A., Battaglioli, N., Sebok-Syer, S. S., & Kalantari, A. (2020). Impostor Syndrome among Physicians and Physicians in Training: A Scoping Review. Medical Education, 54(2), 116–124.
- Nichols, T. (2017). The Death of Expertise: The Campaign Against Established Knowledge and Why It Matters. Oxford University Press.
- Iordache, I., & Fleacă, A.-M. (2025). Standard ocupațional: Consultant de securitate (Cod COR 242113). RQM Certification S.R.L. Aprobat prin Decizia ANC nr. 170/07.05.2025. Autoritatea Națională pentru Calificări.
- Iordache, I., & Fleacă, A.-M. (2025). Standard ocupațional: Manager de securitate (Cod COR 121306). RQM Certification S.R.L. Aprobat prin Decizia ANC nr. 171/07.05.2025. Autoritatea Națională pentru Calificări.