După cinci articole în care am analizat toate formele de prostie umană, de la cea individuală la cea colectivă, de la prostia politică la cea tehnologică și economică, toate inspirate din extraordinara carte a lui Cezary Pietrasik, “Homo Idioticus: Why we are stupid and what to do about it”, a venit momentul să vorbesc despre paradoxul suprem al condiției noastre: prostia frumoasă. Acea iraționalitate care, în mod bizar, ne face mai buni, mai curajoși și, în cele din urmă, mai umani. Îi mulțumesc lui Pietrasik pentru că mi-a oferit, prin cercetarea sa riguroasă și plină de umor, lentila prin care să privesc cu mai multă claritate și compasiune la propria noastră specie.
Când refuzul de a ucide devine stupiditate sublimă…
Cezary Pietrasik începe acest capitol cu o observație care m-a cutremurat: la Gettysburg, 87% dintre muschetele recuperate după bătălie erau încărcate, iar 50% dintre ele aveau mai multe gloanțe în țeavă. Soldații doar mimau că trag, refuzând instinctiv să ucidă. În plină luptă pentru viață și moarte, când rațiunea spune “ucide sau vei fi ucis”, ceva din noi refuză.
În cariera mea de consultant de securitate fizică, am văzut acest paradox de nenumărate ori. Un agent de securitate dintr-un mall oarecare, a refuzat să folosească forța împotriva unui tânăr care furase mâncare. “Era flămând, domnule Ion. Am văzut cum se uita la sandvișuri de 10 minute înainte să le ia”. Protocoalele spuneau clar: reține suspectul, cheamă poliția. Dar omul din el a fost mai puternic decât procedura. A plătit sandvișurile din buzunar și l-a lăsat să plece. Stupid? Din punct de vedere procedural, absolut. Frumos? Profund uman.
Eroismul irațional al zilelor noastre…
Pietrasik evocă povestea atacului terorist de pe London Bridge din 2017, când oameni obișnuiți, un bancher spaniol cu o skateboard, o asistentă medicală, un polițist înarmat doar cu o baghetă, s-au aruncat asupra atacatorilor. Ignacio Echeverría și Kirsty Boden au plătit cu viața pentru această “prostie frumoasă”.
România nu e străină de astfel de gesturi. La un incendiu, un vecin a intrat de trei ori într-o casă în flăcări pentru a scoate oamenii în vârstă blocați acolo. Când reporterii l-au întrebat de ce și-a riscat viața, a răspuns simplu: “Păi cum să-i las acolo?” Calculul rațional spune că viața ta valorează cel puțin cât a altcuiva. Dar prostia frumoasă nu știe matematică.
Proprietarul unei brutării descoperă că 30% din pâinea nevândută ajunge la gunoi. În loc să optimizeze producția pentru profit maxim, deschide după ora 20:00 o “fereastră a demnității”, unde oamenii nevoiași pot lua gratuit pâine. Contabilul îi arată pierderile lunare: 15.000 lei. “Știu să citesc un raport financiar”, răspunde el, “dar știu să citesc și o privire de om flămând care-și ia pâine fără să cerșească”. Economic…o prostie. Uman…o lecție de decență.
Povestea banilor – cea mai frumoasă minciună colectivă…
Poate cel mai fascinant exemplu de prostie frumoasă pe care îl oferă Pietrasik este povestea banilor. O hârtie colorată nu valorează nimic intrinsec. Nu o poți mânca, nu te protejează de frig, și totuși, toți credem în ea.
În România post-decembristă am văzut de două ori cum această poveste se poate prăbuși: hiperinflația din anii ’90 și criza din 2008-2009, și totuși, de fiecare dată, am reconstruit povestea. De ce? Pentru că fără această “prostie frumoasă”, credința colectivă într-o ficțiune, nu am putea avea civilizație.
Acum, în 2025, vedem cum criptomonedele duc această prostie frumoasă la un nou nivel. Bitcoin-ul nu e nici măcar hârtie, e literalmente nimic, electroni pe un server. Și totuși, oameni raționali investesc economiile unei vieți în el. Stupiditate? Poate. Dar e aceeași stupiditate frumoasă care a permis strămoșilor noștri să treacă de la troc la comerț, de la sate la orașe, de la triburi la națiuni.
Arta – apogeul prostiei frumoase…
Pietrasik menționează “My Bed” de Tracey Emin, un pat murdar vândut cu 2.5 milioane de lire. În România, sculpturile lui Brâncuși erau considerate “prostii” când le-a creat. Acum sunt evaluate la zeci de milioane de euro.
Aici, cu o mare doză de mândrie, voi da exemplul fiicei mele, Sînziana Iordache, arhitect de profesie și artist hiperrealist, ce desenează ceasuri de lux, preponderent într-o paletă monocromă de negru și gri. Unii ar putea întreba: “De ce să dedici atâta timp unor desene alb-negru când arta colorată se vinde, poate, mai bine?” Sau, din perspectiva unui consultant financiar, o astfel de abordare pare o risipă de energie, o decizie “stupidă” din punct de vedere economic. Adevărata valoare nu stă în potențialul de vânzare, ci în însăși actul de creație. Răspunsul la întrebarea “De ce?” este “Pentru că pot” … o declarație de libertate, de măiestrie și de pasiune. Este despre capacitatea artistului de a se provoca pe sine, de a explora profunzimea unei singure idei și de a demonstra o virtuozitate tehnică incredibilă. Sînziana confirmă dedicarea sa unui proces lent și meticulos, care necesită mult timp. Timpul petrecut asupra unui singur desen nu reprezintă o ineficiență, ci o investiție directă în măiestrie, un concept fundamental în orice domeniu, inclusiv în artă, similar cu regula celor 10.000 de ore de practică pentru a atinge excelența. Repetiția nu este o stagnare, ci o metodă de a construi o “memorie musculară” și de a aprofunda înțelegerea subiectului, descoperind detalii și nuanțe care ar fi trecute cu vederea la o singură privire.
Din perspectiva pragmatismului financiar, acțiunea Sînzianei pare o “prostie”. Banii și profitul nu sunt scopul principal. Din perspectiva sufletului uman, a pasiunii și a explorării creative, este sublim. Acțiunea artistului reprezintă o sfidare a normelor, o demonstrație că nu tot ce are valoare poate fi cuantificat în cifre. Ea ne arată că există o bogăție interioară care se manifestă în afara granițelor pieței. În esență, Sînziana, prin arta sa, ilustrează perfect contrastul dintre logica rece a economiei și frumusețea inefabilă a creației umane, și ne reamintește că unele dintre cele mai importante realizări umane nu sunt făcute pentru profit, ci din pură pasiune și dedicație.
Sindromul gardianului – când regulile cedează în fața umanității…
În peste 25 de ani de experiență în operațiuni de securitate, am observat că cei mai buni profesioniști din orice domeniu bazat pe protocoale, de la securitate la asistență medicală, de exemplu, nu sunt cei care urmează orbește manualul de proceduri, ci aceia care înțeleg când și cum să le adapteze pentru a servi un scop superior: binele uman. Această capacitate de a alege decența în fața rigidității procedurale este ceea ce, eu numesc, “sindromul gardianului”.
Vă dau un exemplu pe care l-am trăit personal, într-un zbor spre Australia. Protocolul de siguranță în aviație este absolut, nu-i așa? Fiecare obiect, fiecare pasager, fiecare mișcare este reglementată. În avionul care decola, o însoțitoare de bord a încălcat o regulă clară. O tânără mamă călătorea cu un bebeluș extrem de agitat, care plângea neîncetat. Protocolul specifică faptul că bebelușul trebuie ținut în brațe în timpul decolării și aterizării, iar bagajele de mână trebuie depozitate în spațiile dedicate.
Mama, extenuată și cu bebelușul în brațe, a scăpat o jucărie sub scaun. Însoțitoarea de bord, în loc să-i ceară, conform protocolului, să aștepte finalizarea manevrei, a îngenuncheat rapid, a recuperat jucăria și i-a șoptit o vorbă de încurajare. Fără această jucărie, bebelușul ar fi plâns și mai tare, creând disconfort pentru toți pasagerii și un stres imens pentru mamă. Tehnic, gestul ei a fost o abatere, dar a demonstrat o înțelegere profundă a situației umane.
Mai târziu, însoțitoarea a spus: “Riscul era minor, dar beneficiul uman a fost imens. Am fost antrenată să prioritizez siguranța, dar adevărata siguranță e și o stare de bine pentru cei de la bord.”
Acest incident demonstrează că a fi profesionist nu înseamnă doar a respecta reguli, ci a înțelege spiritul lor. Cele mai valoroase servicii nu vin dintr-o listă de bifat, ci dintr-o evaluare empatică a nevoilor reale, arătând că, în spatele uniformei, există o persoană capabilă să ia o decizie umană.
Paradoxul Arkhipov – când prostia salvează lumea…
Pietrasik ne reamintește de Vasily Arkhipov, ofițerul sovietic care în 1962 a refuzat să lanseze o torpilă nucleară, salvând probabil omenirea. Din perspectivă militară, refuzul său de a respecta procedura a fost o prostie. Din perspectivă umană, a fost cel mai frumos gest de iraționalitate din istorie.
În România contemporană avem micile noastre momente Arkhipov. Medicii care rămân în sistemul public deși ar putea câștiga de 3 ori mai mult în privat, profesorii care predau cu pasiune pentru 4000 de lei pe lună, voluntarii care își petrec weekendurile construind case pentru săraci. Toți sunt… “proști frumoși”.
Sinteza paradoxului uman – șase lecții despre Homo idioticus…
Citind cartea lui Cezary Pietrasik și după șase articole despre prostia umană, inspirate de acesta, vă spun ce am învățat eu. Voi ați putea să spuneți mult mai multe, așa că vă invit să o faceți.
- Prima lecție. Prostia individuală e universală și biologică. Suntem programați pentru savană, nu pentru civilizație. Dar această inadaptare ne face și creativi, flexibili, surprinzători.
- A doua lecție. Prostia colectivă amplifică exponențial prostia individuală. Dar același mecanism care creează turme create și orchestre simfonice, același instinct care pornește războaie construiește și catedrale.
- A treia lecție. Alegem circul în locul competenței pentru că evoluția ne-a programat să urmărim puterea fizică, nu inteligența administrativă. Dar același instinct care ne face să votăm clovni ne face și să urmărim lideri carismatici în momente de criză reală.
- A patra lecție. Tehnologia amplifică atât prostia cât și geniul nostru. Pentru fiecare TikTok care ne fură timpul există un AI care salvează vieți. Unealta nu e problema, noi suntem.
- A cincea lecție. Monetizăm prostia pentru că funcționează economic. Dar același sistem care vinde prostie finanțează și cercetare, artă, inovație.
- A șasea lecție. Prostia frumoasă, iraționalitatea care ne face să sacrificăm, să credem, să creăm, este poate cea mai prețioasă “prostie” a noastră. Fără ea am fi eficienți, dar nu am fi umani.
Cezary Pietrasik, ne invită să acceptăm o realitate fundamentală despre natura umană: suntem, în esență, creaturi care iau decizii aparent iraționale, “idiote” din punct de vedere logic, dar care, paradoxal, au dus la cele mai mari progrese ale civilizației.
Cartea lui Pietrasik se încheie cu: “Welcome to the world of Homo idioticus!” care, din punctul meu de vedere, nu este o critică, ci o recunoaștere a faptului că inteligența noastră este, de fapt, o combinație de rațiune și de comportamente absurde, bazate pe credințe comune, ficțiuni sau emoții. Este o invitație de a vedea această “prostie” nu ca pe un defect, ci ca pe o caracteristică definitorie a speciei noastre, o forță motrice a evoluției și a civilizației.
După toți anii în care am încercat să creez sisteme perfecte de securitate, am înțeles că perfecțiunea e inamicul binelui. Sistemele perfecte exclud eroarea umană, dar odată cu ea exclud și geniul uman, compasiunea umană, frumusețea umană.
Provocarea mea pentru tine: identifică o “prostie frumoasă” în viața ta, acel lucru irațional pe care-l faci din dragoste, principiu sau simplă încăpățânare umană. Poate că refuzi să vinzi casa părintească deși ai oferte bune, poate că donezi bani deși abia te descurci., sau poate că petreci ore învățând un instrument pe care nu-l vei cânta niciodată pe scenă. Nu o elimina, celebreaz-o, pentru că în aceste prostii frumoase, în refuzul nostru de a fi perfect raționali, se ascunde exact ceea ce ne face umani.
Eu sunt convins că Pietrasik are dreptate: suntem “Homo idioticus”. Dar ce specie frumoasă de idioți suntem! Capabili de cruzime și compasiune, de geniu și prostie, de calcule reci și sacrificii absurde.
În ultimă instanță, poate că nu trebuie să luptăm împotriva prostiei noastre, ci să învățăm să dansăm cu ea. Pentru că, așa cum am descoperit în aceste șase articole, prostia nu este opusul inteligenței. Cele două nu se exclud reciproc, ci, din contră, se completează. Adesea, marile inovații sau acțiunile cu adevărat importante se nasc dintr-un amestec de rațiune și de decizii aparent lipsite de logică. Împreună, creează această experiență haotică, frustrată, magnifică pe care o numim condiție umană.
Bun venit în lumea lui Homo idioticus! E singura lume pe care o avem, și, în ciuda tuturor defectelor ei, e o lume frumoasă.
Notă: Cred cu tărie în parteneriatele care aduc valoare, inclusiv în cele dintre om și tehnologie. Acest articol a fost creat într-un dialog cu un asistent AI, pe care îl folosesc ca pe un partener de brainstorming pentru surse de informare, pentru a explora idei și a genera imagini, și pentru a-mi rafina argumentele. Analiza, viziunea strategică și reflecțiile finale, reflectă exclusiv experiența, și perspectiva mea.