În articolul anterior din această serie, am încheiat cu o remarcă pe care o voi utiliza ca bază de pornire, și pe care o voi dezvolta, pentru acest articol: “Dacă tehnologia ne-a arătat că putem fi proști la viteză digitală, economia ne demonstrează că putem monetiza această prostie la scară industrială.” Prostia economică, așa cum ne arată Cezary Pietrasik în capitolul “Economic Stupidity” din cartea sa, „Homo Idioticus: Why we are stupid and what to do about it”, nu este o colecție de erori accidentale. Nu! Este un sistem. O mașinărie bine unsă, cu linii de producție, cu beneficiari și, desigur, cu victime. O mașinărie în care deciziile iraționale, risipa și ineficiența nu sunt “scăpări”, ci adesea sunt încurajate, cultivate și, în final, devin profitabile pentru anumiți indivizi.
Înainte de a ncepe să scriu acest articol, am scris un pamflet, suficient de lămuritor asupra subiectului prostiei economice, deși unii veți avea, cu siguranță alte încadrări pentru tema acestuia, și chiar ași vrea să știu cum l-ați încadra.
În inima fiecărui oraș, a fiecărei comune și a fiecărui cătun din România, se ascunde o poveste. O poveste nu despre un dragon ce-a fost învins, ci despre un proiect … realizat. E un soi de mitologie modernă, unde eroii nu mai sunt cavaleri, ci primari, iar trofeul nu mai e un blazon, ci o panglică tăiată la o inaugurare fastuoasă. Să fim sinceri, ce e mai glorios decât un proiect? Unul inutil, desigur. Pentru că un proiect bun, util, e previzibil. O șosea care duce unde trebuie? Banal. Un spital modern? Atât de previzibil. Dar un proiect inutil? Acolo se vede adevărata artă a administrației publice!
De exemplu, să ne gândim la pista de biciclete din satul Fără-Popor. Așezat strategic între dealuri pustii și câmpii uitate de lume, satul Fără-Popor se confrunta cu o problemă arzătoare: cum să se plimbe cu bicicleta cei 32 de locuitori, dintre care 27 sunt trecuți de 70 de ani și nu mai pot pedala? Răspunsul a venit, fulgerător, de la autorități: o pistă de biciclete! Nu una simplă, ci una care se oprește brusc în mijlocul unui câmp, până la panoul imens pe care scrie: “Proiect cu fonduri europene”. E un soi de minimalism funcțional, o sculptură abstractă din asfalt și vopsea, o dovadă vie a faptului că visul contează mai mult decât destinația.
Sau, să nu uităm de “Centrul Multifuncțional de Recreere Culturală și Sportivă” din comuna Mâlosu. O clădire grandioasă, cu geamuri fumurii și o structură metalică ce-ar putea susține un zgârie-nori. Ce se află înăuntru? Nimic. Ba chiar mai puțin decât nimic. Pereții sunt neterminați, iar pe jos, în loc de parchet, e o mare de noroi și cabluri scoase din pământ, ca niște rădăcini ale birocrației. Dar, pe clădire, tronează mândră o placă de marmură: “Inaugurat în anul… ” și, mai jos, o listă cu numele celor care au contribuit la această capodoperă a… nefolosinței. De fiecare dată când plouă, apa care se adună în interior pare a plânge pentru banii cheltuiți, pentru promisiunile spulberate și pentru faptul că, deși e o clădire, e mai goală decât o promisiune electorală.
Aceasta este mult mai mult decât o proastă administrare, este poezie în mișcare. Este o odă adusă absurdului, pentru că, în final, un proiect util e doar o investiție. Dar un proiect inutil? E o lecție de viață, o dovadă de creativitate, o piatră de temelie a neputinței, ridicată cu dragoste și cu fonduri nerambursabile.
Pietrasik identifică perfect sursa problemei: societățile noastre moderne excelează în a aloca greșit resursele dintr-un motiv simplu: pentru că își permit, Și-au creat un tampon financiar între decizie și consecință. Dacă într-o familie o investiție greșită înseamnă consecințe rele, și imediate, într-un stat, consecințele unei alocări proaste de fonduri devin abstracte, diluate între milioane de plătitori de taxe, iar responsabilitatea se dizolvă în labirintul birocratic. În acest context, prostia se transformă dintr-un accident într-o trăsătură structurală, și astfel, prostia nu mai este un accident, ci devine o caracteristică a sistemului, una pe care sistemul o va apăra cu înverșunare pentru a-și menține stabilitatea, chiar dacă este o stabilitate mediocră și, mai ales păguboasă.
Risipa ca politică de stat, sau când păzim ușa, dar lăsăm zidurile să cadă…
Unul dintre cele mai clare simptome ale acestei maladii este ceea ce Pietrasik numește alocarea greșită a resurselor (Misallocation of Resources). El oferă exemplul orașului San Francisco, un loc plin de genii ale tehnologiei, dar care se dovedește a fi un campion al incompetenței administrative. Acolo, vedem cum se cheltuiesc sume enorme pentru a gestiona consecințele problemelor în loc să se adreseze cauzelor: patru polițiști sunt trimiși să discute cu un singur om al străzii, iar costurile juridice pentru condamnații la moarte (care, apropo, nu mai sunt executați din 2006) ating un miliard de dolari. Se tratează simptomul, nu boala.
Vă sună familiar? Să ne uităm în propria ogradă, la câteva exemple din România ultimilor ani, în care orice asemănare cu realitatea, este pură coincidență, sau nu. O primărie dintr-un oraș de provincie, într-o țară cu un deficit bugetar care sparge toate recordurile și unde cheltuielile rigide cu salariile și pensiile speciale sufocă orice dezvoltare, decide că prioritatea absolută este … construirea unor parcări de zeci de milioane de euro, un loc de parcare costând echivalentul unui apartament. În același timp, spitalul local este aproape o ruină, fără dotări și fără personal calificat, aflat într-o permanentă stare de faliment. Asta este o realitate alimentată de o istorie bogată de achiziții publice inutile sau supraevaluate pentru multe localități din România.
Spectacolul prostiei economice are un repertoriu vast și nu se oprește la parcări. Să vă mai zic, sau mai bine spus, să vă aduc aminte:
Într-o comună cu drumuri încă neasfaltate și unde copiii merg la o școală cu toaleta în fundul curții, primarul inaugurează cu fast un teren de fotbal sintetic, dotat cu nocturnă și tribune de plastic. Proiectul, de sute de mii de euro, este prezentat ca o “investiție în tineret și viitor”. În realitate, este o investiție în imaginea electorală a primarului. Fotografiile de la inaugurare, cu panglici tăiate și discursuri sforăitoare, vor arăta excelent pe Facebook. Între timp, “viitorul” comunei învață matematică într-o sală de clasă cu igrasie, iar banii care ar fi putut finanța racordarea la canalizare sau modernizarea școlii s-au dus pe un gazon de plastic care va fi folosit de 20 de oameni, o dată pe săptămână.
Un minister anunță triumfalist lansarea unei “platforme digitale integrate de interacțiune cu cetățeanul”, un proiect de milioane de euro. Se vorbește despre AI, cloud și eficiență. În practică, platforma este atât de complicată și plină de erori, încât nici funcționarii, nici cetățenii nu o pot folosi. Pentru a obține o adeverință, ești în continuare nevoit să mergi fizic la ghișeu, unde un funcționar plictisit îți va spune că “mai trebuie o hârtie la dosar” și te va trimite la alt etaj. Aici, prostia economică ia o formă modernă: nu se mai toarnă bani în betoane inutile, ci în cod sursă nefuncțional și licențe software exorbitante. Se bifează o directivă europeană, se cheltuie un buget, dar problema reală, birocrația și incompetența, rămâne neatinsă, acum doar “îmbrăcată”într-o interfață web.
Un consiliu județean alocă un buget uriaș pentru organizarea unui festival de muzică de o zi, menit să “pună județul pe harta turistică”. Se aduc artiști cunoscuți, se montează scene impresionante și se lansează focuri de artificii. Evenimentul trece, lăsând în urmă gunoaie și o gaură în buget. La doar câțiva kilometri distanță, un conac boieresc de o valoare istorică inestimabilă, aflat în proprietatea aceluiași consiliu, se prăbușește lent, bucată cu bucată. Nu există fonduri pentru consolidare sau restaurare. Decizia este una pur populistă: festivalul aduce capital de imagine imediat și voturi, pe când restaurarea unui monument este un proces lung, anevoios și mai puțin spectaculos. Se alege circul în locul culturii, distracția de moment în locul conservării pentru viitor.
Aceste exemple nu sunt greșeli de management. Ele reflectă o politică nescrisă în care vizibilitatea pe termen scurt primează în fața utilității pe termen lung, în care tăierea unei panglici este mai importantă decât rezolvarea unei probleme reale. Este prostia economică ridicată la rang de strategie administrativă.
Falimentul pe note vesele, sau cum aplaudăm liderii care ne sapă groapa…
Dacă risipa este simptomul, sinuciderea economică aplaudată de mulțime este stadiul terminal. Pietrasik descrie magistral acest fenomen în cazurile Argentinei și Venezuelei, țări care, la un moment dat, erau prospere, dar care au fost aduse în sapă de lemn de lideri populiști, cu sprijinul masiv al populației. Paradoxul este sfâșietor: societăți întregi își votează călăii economici, seduse de promisiuni pe termen scurt.
Mecanismul este diabolic de simplu. Liderul populist îți oferă azi o subvenție, o pensie mărită, o factură mai mică la energie. Acestea sunt beneficii concrete, imediate, pe care le simți în buzunar. Consecințele: inflația galopantă, prăbușirea producției, datoria publică uriașă, sunt abstracte, par îndepărtate și sunt mereu “din vina altora”.
În România anului 2025, acest discurs este la ordinea zilei. Auzim politicieni care, în contextul unui deficit bugetar scăpat de sub control , promit simultan creșteri masive de pensii și salarii, dar și “stoparea risipei” și “reforme structurale”. Asta, este o contradicție logică flagrantă, dar care rezonează cu o mare parte a populației, exact ca în manualul populist sud-american.
Fac o paralelă cu domeniul meu de activitate: în securitate, cea mai eficientă metodă de a pătrunde într-un sistem nu este forța brută, ci ingineria socială. Nu spargi ușa, ci convingi pe cineva din interior să ți-o deschidă. Exact la fel procedează și liderul populist: nu devastează economia prin impunere, ci convinge poporul să-i ofere controlul asupra resurselor, promițându-i beneficii imediate. Vulnerabilitatea exploatată în ambele cazuri nu este de natură tehnică, ci ține de psihologia umană: atracția pentru câștigul rapid și miopia față de riscurile pe termen lung. În esență, nu sistemul este slab, ci psihologia umană este exploatabilă.
Hoțul de 100 de miliarde și orbirea noastră strategică…
Prostia economică se manifestă și printr-o formă de orbire selectivă. Pietrasik aduce în discuție frauda de 100 de miliarde de dolari din fondurile COVID din SUA, cel mai mare jaf din istoria omenirii, care a trecut aproape neobservat de publicul larg. În același timp, societatea se concentrează pe pedepsirea exemplară a unor fraude mărunte. Acest fenomen se regăsește și la noi: cazurile de mare corupție sau fraudă cu fonduri europene se pierd în ani de procese , în timp ce atenția publică este deviată către probleme minore. Frauda la scară largă devine un zgomot de fond, o normalitate acceptată.
Dar cea mai periculoasă formă de orbire este cea strategică. Pietrasik vorbește despre dependențele economice și punctele unice de eșec (single points of failure): dependența globală de microcipurile produse de o singură companie din Taiwan (TSMC), de Canalul Suez pentru transport maritim sau de câteva porturi de pe coasta de vest a SUA. Aceasta este o formă de prostie instituțională, o incapacitate colectivă de a vedea riscuri catastrofale.
Aici, legătura cu profesia mea devine directă și personală. Esența muncii mele este să identific pentru clienți exact aceste “puncte critice” care pot duce la colaps. Când auditez o companie, întrebările mele depășesc securitatea fizică: Ce faceți dacă unicul furnizor esențial intră în insolvență? Unde este backup-ul dacă serverul principal cedează? Cine preia sarcinile dacă omul-cheie al unui departament demisionează mâine? Sectorul privat plătește scump pentru a primi răspunsuri la aceste întrebări, deoarece un eșec sistemic înseamnă faliment.
Statul, pe de altă parte, se comportă ca o corporație gigantică, dar una care a eliminat complet departamentul de management al riscului. Aceste vulnerabilități strategice sunt ignorate sistematic, pentru că, spre deosebire de un CEO, niciun politician nu va fi tras la răspundere personal și imediat pentru un dezastru național. La acest nivel, prostia economică este eșecul cronic al managementului de risc la scară națională.
În cele din urmă, cel mai mare risc nu este cel pe care îl calculăm greșit, ci acela pe care, din confort și lipsă de responsabilitate, alegem să îl ignorăm complet.
De ce alegem confortul catastrofei lente…
Pare un paradox, o absurditate: de ce am alege, conștient sau nu, o traiectorie care duce la un dezastru previzibil, doar pentru că drumul până acolo este confortabil? Răspunsul este profund uman. Catastrofa lentă, fie că vorbim de erodarea democrației, de acumularea unei datorii publice nesustenabile sau de ignorarea unei crize ecologice, nu ne atacă frontal. Ea ne seduce. Ne oferă confortul lui “azi nu s-a întâmplat nimic rău”, anesteziindu-ne în fața realității că “mâine” va fi, inevitabil mai rău.
Această alegere este, în esență, o victorie a prezentului asupra viitorului. Schimbarea reală doare, ea cere sacrificiu, efort imediat și curajul de a renunța la obiceiuri familiare. În fața acestei dureri acute, preferăm durerea cronică, dar de intensitate mică, a declinului. Este ca un pacient care refuză o operație salvatoare, dar dureroasă, preferând să trăiască cu o boală care îl macină lent.
Eu, care sunt un optimist incurabil, cred totuși, că speranța moare ultima. Conștientizarea acestui mecanism este primul pas spre vindecare, iar istoria ne-a arătat că umanitatea are o capacitate remarcabilă de a se trezi în pragul abisului. Nu suntem condamnați să fim victimele propriei noastre inerții. Soluția nu stă într-o revoluție bruscă și dureroasă, ci în cultivarea unei noi definiții a confortului: confortul siguranței pe termen lung, al rezilienței și al unui viitor stabil.
Putem învăța să găsim satisfacție în micile acțiuni corecte de astăzi, care construiesc un mâine mai bun. La fel cum catastrofa se construiește lent, la fel o putem deconstrui: prin vigilență constantă, prin decizii curajoase luate la timp și, mai ales, prin încrederea că suntem capabili să alegem înțelepciunea în detrimentul comodității. Adevăratul confort nu este să ignorăm furtuna care se apropie, ci să știm că am construit o fundație suficient de solidă pentru a-i rezista.
Dar dacă nu toată prostia este așa? Dacă, în ADN-ul nostru de Homo idioticus, există și o altă formă de iraționalitate, una care ne împinge la sacrificiu, la eroism, la a avea încredere în povești abstracte precum onoarea sau banii? O prostie care, în mod paradoxal, ne face mai buni, mai curajoși și, în cele din urmă, mai umani? Despre această prostie frumoasă, care stă la baza celor mai nobile realizări ale noastre, vă voi spune în articolul următor.
Notă: Cred cu tărie în parteneriatele care aduc valoare, inclusiv în cele dintre om și tehnologie. Acest articol a fost creat într-un dialog cu un asistent AI, pe care îl folosesc ca pe un partener de brainstorming pentru surse de informare, pentru a explora idei și a genera imagini, și pentru a-mi rafina argumentele. Analiza, viziunea strategică și reflecțiile finale, reflectă exclusiv experiența, și perspectiva mea.