În lumea noastră de astăzi, în care războiul comercial a devenit instrument de politică externă, un singur lucru rămâne constant: publicul larg este dezinformat sistematic cu privire la cine suportă, de fapt, costul tarifelor vamale. Președintele american Donald Trump a transformat „tariful” într-un cuvânt-fetiș, numindu-l public „cel mai frumos cuvânt din dicționar”, dar în spatele retoricii sale grandioase se ascunde o realitate economică brutală, pe care orice economist o cunoaște din primul an de facultate: tarifele vamale sunt plătite, în ultimă instanță, de consumatorul final, nu de țara exportatoare, nu de producătorul străin, nu de „ceilalți”.
Voi demonta acest mit, pas cu pas, folosind trei exemple concrete: unul generalist, având ca bază un exemplu prezentat de SBS News – Australia, unul privind tarifele americane asupra importurilor europene, și unul privind răspunsul Uniunii Europene.
Primul exemplu: sticla de vin de 50 de dolari…
Să pornim de la scenariul SBS News, unul simplu dar foarte relevant.
Un producător francez de vin exportă o sticlă în Australia, la un preț de 50 de dolari. Australia impune un tarif vamal de 10%, adică 5 dolari plătit la frontieră de compania importatoare australiană. Costul sticlei pentru importatordevine astfel 55 de dolari. Ce se întâmplă mai departe? Importatorul australian are trei variante, iar niciunul nu implică plata efectuată de producătorul francez:
- Varianta A: Compania importatoare absoarbe integral tariful și vinde vinul tot la 50 de dolari, dar cu o marjă de profit semnificativ mai mică, dar pe termen lung, acest lucru nu este sustenabil.
- Varianta B: Compania împarte costul cu consumatorul final, vânzând sticla la 52,50 de dolari, suportând ea jumătate din tarif, iar cealaltă jumătate fiind transferată în prețul plătit de cumpărător.
- Varianta C: Compania transferă integral costul tarifului în preț și vinde sticla la 55 de dolari. Consumatorul plătește tot. Producătorul francez nu a plătit niciun cent din acest tarif.
Acest mecanism este, de fapt, realitatea confirmată de toate studiile economice serioase din ultimele decenii. Conform unui studiu publicat în februarie 2026 de Federal Reserve Bank of New York, aproape 90% din povara economică a tarifelor impuse în 2025 a căzut asupra firmelor și consumatorilor americani. Institutul Kiel pentru Economia Mondială din Germania a identificat o proporție și mai drastică: 96% din costul tarifelor a fost suportat de importatorii și consumatorii americani, nu de exportatorii străini.
Al doilea exemplu: un BMW european exportat în SUA, cu tariful impus de administrația TRUMP…
Să trecem de la sticla de vin, la un produs cu un impact economic incomparabil mai mare: un autoturism în care voi folosi cifre reale, din contextul războiului comercial declanșat de administrația Trump în 2025. Să presupunem că un producător european, de exemplu, BMW, exportă un autoturism în Statele Unite, la un preț de fabrică de 40.000 de euro (aproximativ 44.000 de dolari).
În aprilie 2025, administrația Trump a impus un tarif de 25% asupra tuturor autoturismelor importate, dar mai mult decât atât, în mai 2025, Trump a amenințat public cu majorarea tarifului la 50% pentru toate exporturile UE către SUA. Deși acest nivel nu a fost implementat integral (acordul din iulie 2025 a stabilit un tarif de 15% pentru automobile), să analizăm impactul scenariului de 50%, pentru că acesta reflectă cel mai fidel retorica președintelui american și nivelul de escaladare cu care a amenințat partenerii comerciali. La un tarif de 50% aplicat unui autoturism cu preț de export de 44.000 de dolari:
- Tariful vamal = 22.000 de dolari, plătit la frontiera americană de importator, o companie americană sau dealerul american.
- Prețul total al mașinii pentru importator devine 66.000 de dolari.
Acum…cine plătește acești 22.000 de dolari? Cu certitudine, nu BMW din Germania. BMW a livrat mașina și a încasat prețul ei de export. Tariful este perceput de autoritatea vamală americană și este plătit de compania americană care importă vehiculul; aceasta, la rândul ei, are aceleași trei opțiuni ca în exemplul cu sticla de vin:
- Dacă absoarbe tariful, își reduce dramatic profitul, și pe termen mediu, poate ieși de pe piață.
- Dacă transferă costul în preț, un american care voia să cumpere un BMW la 44.000 de dolari va trebui acum să plătească 66.000 de dolari, sau să renunțe la achiziție.
- Dacă împarte costul cu consumatorul, prețul final va fi undeva la 55.000 de dolari, iar dealerul va suporta diferența din marjă.
Studiul Yale Budget Lab a estimat că tarifele de 25% asupra automobilelor au crescut prețul mediu al unei mașini noi în SUA cu aproximativ 6.400 de dolari. La un tarif de 50%, impactul ar fi fost devastator.
Dar să observăm ceva esențial: în niciun scenariu, producătorul european nu plătește tariful. Producătorul european suferă indirect, prin scăderea cererii americane pentru produsele sale, prin pierderea cotei de piață, prin restructurarea lanțurilor de aprovizionare, dar banii pe care statul american îi colectează din tarife vin exclusiv din buzunarele companiilor și consumatorilor americani. Trump le-a spus americanilor că „Europa va plăti.”Realitatea economică arată exact contrariul: americanii plătesc pentru tariful pe care propriul lor guvern îl impune.
Al treilea exemplu: un Ford american exportat în România, cu tariful de retorsiune al UE…
Să privim acum în oglindă. Ce se întâmplă când Uniunea Europeană răspunde cu tarife de retorsiune? Înainte de escaladarea din 2025, UE percepea un tarif de 10% pe autoturismele importate din SUA. În cadrul acordului din iulie 2025, UE s-a angajat să reducă progresiv acest tarif la 0%, ca gest de bună-credință în negocieri. În contextul amenințărilor repetate ale administrației Trump, inclusiv amenințarea în ianuarie 2026, cu tarife suplimentare legate de Groenlanda, unor state europene aliate NATO, UE a pregătit pachete de retorsiune de până la 93 de miliarde de euro pe produsele americane, inclusiv automobile. Să presupunem, din nou, de data aceasta, un scenariu de retorsiune simetric: UE aplică un tarif de 50% pe autoturismele americane, ca răspuns la amenințarea americană echivalentă. Un producător american, de exemplu, Ford, exportă un autoturism către un dealer din România, la un preț de 35.000 de euro.
- La un tarif UE de 50%, taxa vamală ar fi de 17.500 de euro, plătită de importatorul european, în cazul nostru, o companie sau un dealer din România.
- Prețul autoturismului pentru importatorul român devine 52.500 de euro.
Ne punem, aceeași întrebare fundamentală: cine plătește, de fapt? Exact ca în exemplele anterioare, Ford din Detroit nu plătește niciun cent din acest tarif. Ford a exportat mașina și și-a încasat prețul de producător. Tariful este plătit de importatorul european la frontiera UE, iar costul se transferă, fie în marjele companiei importatoare, fie direct în prețul pe care consumatorul român îl plătește în showroom. Un român care dorea un Ford la 35.000 de euro va trebui acum să plătească 52.500 de euro, sau să aleagă altceva. Consumatorul european plătește prețul retorsiunii europene, exact așa cum consumatorul american plătește prețul tarifelor lui Trump.
Mecanismul real, dincolo de propaganda politică…
Aceasta este lecția fundamentală, pe care o învață orice student la economie, dar pe care politicienii o ignoră sau o ascund deliberat: Tarifele vamale sunt o taxă pe import, plătită de compania importatoare din țara care impune tariful. Această taxă este apoi transferată, integral sau parțial, în prețul final plătit de consumator. Exportatorul străin nu plătește tariful. Exportatorul suferă indirect, prin scăderea cererii pentru produsele sale, dar banii efectivi merg din buzunarul consumatorului intern către bugetul propriului stat.
Când Trump spune că „Europa plătește tarife către America”, minte. Europa nu plătește nimic direct; companiile și consumatorii americani plătesc. Când UE impune tarife de retorsiune pe produsele americane, companiile și consumatorii europeni plătesc. Ford nu trimite un cec la Bruxelles. Românul care cumpără un Ford trimite bani mai mulți dealerului, care trimite bani mai mulți statului.
Conform Council on Foreign Relations, proiecțiile pentru mijlocul anului 2026 arată că, din costul total al tarifelor Trump, aproximativ 67% este suportat de consumatorii americani, 8% de importatori și doar circa 25% de exportatorii străini (prin reduceri de preț menite să păstreze competitivitatea). Aceste cifre demolează complet narativul potrivit căruia „străinii plătesc.”
De ce este asta important pentru noi, ca europeni și ca români?
Războiul tarifar ne privește direct. România, ca stat membru UE, resimte impactul pe două fronturi: pe de o parte, tarifele impuse de SUA scumpesc exporturile europene și le fac mai puțin competitive pe piața americană; pe de altă parte, tarifele de retorsiune aplicate de UE asupra produselor americane duc la creșterea prețurilor acestora pe piața internă.
Industria auto europeană, care generează 13,8 milioane de locuri de muncă și reprezentă 60% din surplusul comercial al UE, este cea mai expusă. Germania și Italia, și prin extensie, lanțurile lor de furnizori din România, resimt impactul direct. Exporturile auto europene către SUA au reprezentat 38 de miliarde de euro în 2024, iar orice tarif suplimentar se traduce în pierdere de producție, restructurări și, inevitabil, pierderi de locuri de muncă, inclusiv în fabricile din Europa de Est.
Din perspectivă economică, tarifele vamale sunt un instrument contraproductiv într-o lume a lanțurilor de aprovizionare globalizate. Ele nu îl penalizează pe exportatorul străin, ci pe propriul cetățean, care ajunge să plătească mai mult pentru produsele pe care le consumă. În realitate, tarifele funcționează ca o taxă mascată pe consum, prezentată drept instrument de politică externă, iar faptul că sunt vândute publicului drept „victorii” comerciale nu face decât să agraveze prejudiciul deja produs. Data viitoare când un politician, fie el american, european sau de oriunde altundeva, vă spune că „ei vor plăti tarifele”, amintiți-vă cele trei exemple din acest articol.
Cel care plătește întotdeauna este consumatorul final. Voi și eu. Tarifele sunt o taxă ascunsă, și singura lor „frumusețe”, ca să-l citez pe Trump, constă în cât de eficient reușesc să mascheze realitatea: că proprii cetățeni sunt cei care achită nota de plată.
Notă de transparență și metodologie…
Acest articol reflectă o analiză economică independentă, fundamentată pe date publice și studii ale unor instituții precum Federal Reserve Bank of New York, Kiel Institute for the World Economy, Yale Budget Lab și Council on Foreign Relations, și a fost elaborat printr-o colaborare hibridă om-inteligență artificială, având la bază surse verificate, accesibile prin hyperlink-urile integrate în textul evidențiat. În procesul de documentare și creație au fost utilizate următoarele instrumente AI:
- Perplexity AI: pentru sinteza documentară și verificarea preliminară a surselor bibliografice.
- Google Gemini: pentru generarea suportului vizual (imaginea principală);
- NotebookLm: pentru generarea infograficelor.
Deși procesul a fost asistat tehnologic, responsabilitatea pentru selecția informațiilor, validarea veridicității acestora, precum și pentru opiniile și analizele exprimate îmi aparține în totalitate. Această notă subliniază angajamentul meu pentru o utilizare etică, transparentă și asumată a tehnologiei în cercetare.